Portrete de anticari interbelici. (V) de George Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

George Potra, un tânăr deja îndrăgostit de cărți. Foto de la sfârșitul anilor '20 (1928 - 1930)

«Madam Batişte» sau «Baba din Batişte» nu era altcineva decât bătrâna Ghizela Popper, care ţinea prăvălie de anticariat în strada Batişte, colţ cu strada Alexandru Sahia (fostă Gogu Cantacuzino), peste drum de biserica Batiştei. În acest magazin destul de mare şi împărţit în două, era şi locuinţă şi prăvălie; prima era despărţită de a doua printr-o perdea mare şi groasă, care aluneca pe nişte verigi pe o bară metalică. Dar în prăvălia ei nu găseai numai cărţi vechi, ci orice fel de mărunţişuri şi lucruri la care nici gândeşti: mobile ocazionale, haine şi rochii demodate, nasturi, funde, dantele, cărţi poştale ilustrate, mărci în plicuri sau lipite pe cartoane pentru filateliştii începători, recrutaţi dintre elevii de liceu şi multe, multe altele. Şi cu toate că avea o clientelă destul de numeroasă, formată în special din elevii liceului «Spiru Haret», Şcoala de fete «Regina Maria», institutul Schewitz şi altele, mai veneau s-o viziteze destul de des şi alţi elevi din cartiere mai depărtate, ca cei de la liceul «Gh. Lazăr» şi «Sf. Sava» şi chiar de la «Matei Basarab» şi «Mihai Viteazul», care erau la o distanţă destul de mare.

Toţi aceştia veneau să vândă şi să cumpere cărţi. Le puteau vinde mai bine decât la alţi negustori, de asemenea le puteau cumpăra mai ieftin pe cele de care aveau nevoie şi, pe lângă tocmeală, fiecare mic client avea mai multă îndrăzneală şi curaj în vorbă cu o femeie bătrână decât cu un bărbat care te-ar fi repezit şi ar fi terminat repede cu tine dacă vedea că te tocmeşti prea mult. Cu «Madam Batişte» băieţii erau prea îndrăzneţi şi chiar obraznici, şi cu toată bunătatea şi răbdarea ei, de multe ori era atât de mult sâcâită, că se vedea obligată să spună celui care nu mai termina cu tocmeala: «mai lasă-mă dracului şi du-te cu Dumnezeu, nu mă tot bate la cap».

Marfa cea mai căutată pentru noi elevii de atunci erau mărcile poştale, dar mai cu seamă dopurile de pistol, pocnitorile, praful de scărpinat şi strănutat, precum şi bomboanele de păcăleală, adică fondantele umplute cu usturoi. Pentru toate acestea eram clienţi cât se poate de obişnuiţi ai prăvăliei din strada Batişte.

Aprovizionaţi cu astfel de cumpărături, de-abia aşteptam să sosim a doua zi la şcoală să le punem în practică, spre hazul şi mulţumirea noastră a tuturor. Nu scăpa nici un coleg mai naiv să nu fie tratat cu minunatele fondante care îl făceau să se strâmbe imediat şi să arunce din gură bunătatea de pastă usturătoare. De praful de strănutat şi scărpinat de asemenea nu scăpa nici unul; fiecare din noi căutam să servim cu o cât mai mare cantitate chiar pe cel mai bun coleg şi vecin de bancă. De multe ori întreaga atmosferă a clasei era îmbâcsită de praful de strănutat care ajungea până la catedra profesorului. Unii dintre ei nu-şi dădeau seama de cauză sau nu voiau să dea importanţă unui fapt copilăresc, dar alţii treceau imediat la sancţiuni, dându-ne afară din clasă în timpul orei.

Nu ştim cum o fi arătat «Madam Batişte» în tinereţea ei, dar pe vremea când am cunoscut-o era bătrână şi foarte zbârcită, cu toate că anumite trăsături indicau urme de frumuseţe, în plus era lipsită de podoaba capilară, pentru care motiv purta o perucă frizată, iar atunci când aceasta i se deranja şi voia s-o fixeze mai bine, mai rău o nimerea, încât de multe ori spatele perucii venea în faţă sau într-o parte. În astfel de situaţii era foarte caraghioasă şi ne făcea să pufnim în râs, ceea ce pentru ea era un clopoţel de alarmă şi trecea repede la oglindă unde şi-o îndrepta.

«Madam Batişte» avea un picior beteag, umflat şi mult mai gros ca celălalt. Acest picior o jena la mers şi probabil îi producea şi dureri, aşa că de multe ori ea stătea jos, iar piciorul bolnav îl ţinea pe un scăunel mic, căptuşit cu un fel de perniţă.

În ceea ce priveşte îmbrăcămintea ei, era o adevărată expoziţie de vechituri demodate: se schimba la rochii, una mai caraghioasă decât alta, probabil toate cumpărate pe preţ de nimic sau primite în dar de la cucoanele din cartier, care nu le mai purtau sau care le aveau rămase de la bunicile lor. Dantelăriile nu lipseau de la nici una, iar croiala, lărgimea şi lungimea erau cu totul exagerate pentru vremea când le purta. De gât avea un lanţ de aur, destul de lung, de care atârna un ceas tot de aur, încrustat cu diamănţele.

Ghizela Popper era o femeie din cale afară de avară, căuta să strângă bani, bani cât mai mulţi, nu ştim pentru cine, fiindcă nu avea copii. Vindea ieftin, dar cu toate acestea din sutele de articole ce avea în prăvălie câştiga şi făcea bune economii, iar acestea nu erau puse să zacă în vreun colţ ascuns, ci erau date cu împrumut în schimbul unei dobânzi ridicate şi contra unor amanete care valorau mai mult decât suma împrumutată. Din această cauză se dusese vestea în cartier că «Madam Batişte» are mulţi bani, e putredă de bogată, cu toate că ea căuta să dea impresia că e o femeie foarte necăjită.

Realitatea era însă alta şi despre această realitate ştia întreg cartierul şi din păcate au aflat şi unii răufăcători care i-au pus gând rău şi într-o bună zi au asasinat-o şi i-au furat o mare sumă de bani şi bijuterii ce le avea primite amanet sau lăsate definitiv de cei care nu putuseră să-şi plătească sumele împrumutate.

Cu timpul, oraşul mărindu-se şi numărul locuitorilor înmulţindu-se, s-a simţit nevoia de mai mulţi anticari, aşa că pe la unele colţuri de străzi mai frecventate au apărut dulapuri şi negustori care şi-au fixat în nişa vreunui zid sau clădire, dulapul lor cu cărţi. Dintre aceştia amintim pe Azur Muşoiu, feciorul bătrânului scriitor şi traducător Panait Muşoiu (1864–1944). La început el şi-a stabilit dulapul cu cărţi pe strada Câmpineanu, lipit de zidul Teatrului Naţional, iar mai în jos s-a ocupat cu acelaşi negoţ Anton Alexandru, poreclit de clienţii lui: «mustaţă mică, gură mare», în înţelesul că vorbea mult şi tare, chiar zgomotos.

Ani şi ani de zile, aceştia doi s-au ocupat de anticariat «uşor», cu cărţi banale şi obişnuite, romane străine şi româneşti, reviste şi numai întâmplător cu anumite cărţi mai bune, pe care le puteai cumpăra relativ destul de ieftin, fiindcă nu le cunoşteau valoarea ca ceilalţi anticari de la Vama Poştei. Muşoiu, în special, ţinea cărţi poliţiste şi romane de împrumut pe care, în schimbul unei mici taxe, le dădea la citit. Era destul de supărat când cititorii îi aduceau înapoi cărţile «obosite» şi rupte la cotor; trebuia să le repare pentru a le împrumuta şi altora. Din această cauză îl vedeai permanent reparând şi lipind cărţile rupte; vindea, vorbea, dar mâinile lui niciodată nu stăteau; nu neglija clienţii deloc, dar nici lucrul ce avea. Vindea ieftin şi era mulţumit şi el şi clienţii. Iar atunci când îl întreba cineva ce mai face, răspundea tuturor ca o melodie imprimată şi repede: «ce să fac, domnule?! ce să fac?! mă lupt, mă lupt cu sărăcia, mă zbat».

Când Azur Muşoiu s-a mutat în Bulevard, între Hotel Bulevard şi palatul Eforiei Spitalelor Civile, pe strada Câmpineanu, în locul lui şi-a aşezat dulapul cu cărţi Haran Nathan, poreclit de noi «Nathan der Weise».

Între 1930 şi 1940 multe dulapuri de acest fel, cu cărţi, au apărut în diferite cartiere, nemaivorbind de tarabele prăvăliilor de la Hala de Vechituri de pe Calea Dudeşti, care, pe lângă multe altele, ţineau şi vindeau şi cărţi vechi, mai ales fraţii Şerban, şi unde nu de puţine ori îl puteai vedea pe profesorul N. Iorga şi pe alţi oameni de seamă că răscolesc grămezile în speranţa unor lucruri bune, care de multe ori se şi găseau.

Negustorii de aici, din Hală sau din micile dughene din apropiere, obişnuiau să cumpere «tot podul», cum spuneau ei, adică tot felul de lucruri: mobile, case de bani, îmbrăcăminte, tablouri, cărţi etc., pe care cei ce îşi renovau casele le urcau în pod şi în locul celor vechi şi demodate puneau mobilă lucioasă şi tablouri cu culoare proaspătă. Dar de multe ori, pe lângă mobilă Biedermayer, droturi de somieră şi fotolii cu pielea jupuită, se puteau descoperi şi cărţi rare, precum şi tablouri de valoare, cum au găsit destui negustori de antichităţi din centrul oraşului şi unii amatori particulari, printre care trebuie să numim pe Papazian, Lewy, Feldstein şi Tetelbaum; de asemenea, pe profesorul Nae Ionescu-Barbă, care a găsit printre altele şi două tablouri originale de El Greco, de o foarte mare valoare.

Cam în aceeaşi perioadă, înaintea celui de al doilea război mondial, ispitiţi de un câştig, presupus mai uşor, o altă serie de anticari ad-hoc, unii cu pregătire intelectuală, alţii nu, au clădit, în apropierea «Casei Anticarilor», o nouă rotondă cu o serie de compartimente, în apropierea podului de la Mihai Vodă.

În această nouă clădire au deschis prăvălii de anticariat: fraţii Bârcă – Tudor şi Mihai, Nicolaescu, Nicu Andreescu, Titu Vasilescu, fratele avocatului Vasilescu-Valjean, Laura Gh. Cardaş şi mai în urmă fostul chestor de poliţie Vasile Daschevici. Ordine, curăţenie, cărţi bune şi multă pricepere se putea observa în prăvălia ţinută de doamna Cardaş; praf, neorânduială, preţuri exagerate în aceea a lui Daschevici; Andreescu, mai înţelegător şi mai aproape de punga intelectualilor şi a elevilor; ceilalţi, obişnuiţi.

Toţi aceştia şi-au păstrat negoţul cu cărţi până în 1948, când comerţul a fost preluat de stat.

va urma