Portrete de anticari interbelici. (IV) de George Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

George Potra în anii '30, când era nelipsit din anticariatele Bucureștiului interbelic.

Marcu Pollack era un adevărat anticar, bun specialist în meseria lui. Acesta ştia într-adevăr ce e cartea, dar şi cum s-o vândă. Nu-şi bătea joc de ea, dar nici n-o vindea în prostie, ca unii din anticarii ce se găseau în casa cu firide, în care neguţătoreau.

Anticariatul lui se afla în prăvălia dinspre Judecătoria Ocolului I, înspre intrarea de serviciu a marii librării «Socec». Era o prăvălie curată, cu rafturi frumoase, cărţile aranjate pe specialităţi şi în perfectă ordine. Praful nu prea se vedea pe ele ca la ceilalţi anticari. Curăţenia domnea ca-n farmacie, iar ordinea, ca într-un laborator ştiinţific.

Matur de vârstă, proporţionat fiziceşte, cu părul cărunt (aşa l-am cunoscut eu), Marcu Pollack era foarte corect îmbrăcat, chiar distins; în plus, la butoniera hainei avea totdeauna o floricică de sezon, nu mare, discretă, dar totuşi vizibilă. Era întotdeauna bine pus la punct, pentru care motiv îl admiram şi-mi spuneam în gând: «ei, da, acesta este un negustor distins, apusean, cum puţini găseşti la noi, unde tradiţia era ca hainele să poarte urmele meseriei cu care te îndeletniceşti».

În prăvălia lui nu avea «maculatură», ci numai cărţi bune, cărţi alese, frumoase şi rare şi de multe ori în legături preţioase. Pe el nu-l interesa numărul clienţilor, ci calitatea lor. Era mulţumit că vindea puţin, dar bine. Ştia precis ce are în prăvălie şi mergea de-a dreptul la cartea cerută, pe care ţi-o prezenta şi punea în mână în modul cel mai civilizat. Prin acest fel te învăţa, dacă nu ştiai, cum să te porţi cu cartea şi ce atenţie să-i dai. Cartea, după el şi după toţi ceilalţi care socoteau ca el, era un prieten care nu te supără niciodată, ci îţi aduce numai bucurii.

Avea un simţ practic excepţional şi un fin miros de adulmecat. Cum simţea că unul din confraţii săi anticari avea o carte bună, rară, frumoasă sau interesantă, se ducea şi-o cumpăra imediat, plătind un preţ mult mai mare decât ar fi plătit un client particular. Bineînţeles că diamantul cumpărat se transforma în mâna lui în briliant şi-l vindea ca atare.

În vitrinele prăvăliei lui puteai vedea de multe ori, în afară de cărţi frumoase, manuscrise rare şi preţioase, precum şi vechi documente cu peceţi aplicate sau atârnate, întărite chiar cu frumoase şi întortocheate iscălituri domneşti, în scrierea chirilică, cerdăcuită, a timpului.

Pentru a completa caracterizarea lui Marcu Pollack, să ne fie permis a spicui câteva rânduri din articolul unui ziarist, articol care a fost scris la scurtă vreme după moartea lui.

Autorul articolului, în afară de faptul că nu era de acord cu preţurile cam piperate pe care le cerea Pollack şi că vindea cărţile scump, pentru care motiv puţini se puteau apropia de el, spune că era un «priceput agent de difuzare culturală, singurul reprezentant al anticăriei artistice» la noi în ţară, care nu admitea niciodată să i se deranjeze cărţile.

«Acest bătrân vioi şi berbant [ştrengar], cunoştea toate cărţile româneşti vechi. Ediţiile şi anii când s-au tipărit. Câte sunt în circulaţie şi cum se pot procura. Marcu Pollack [spunea el] cred că este singurul anticar care nu se înşela niciodată asupra valorii unei cărţi: nici când o cumpăra, nici când o vindea. Citea curent slova chirilică, aprecia autografele şi manuscriptele, şi de multe ori mica lui vitrină era o expoziţie miniaturală. Odată mi-a arătat o comunicare la Academie, făcută de N. Iorga, în care, într-o notă explicativă, era vorba de dânsul. Acest anticar era un descoperitor de perle. Negoţul lui de multe ori îndeplinea rostul de difuzor cultural. Marcu Pollack a realizat tipul cu tendinţe de necontenită perfecţionare al anticarului bibliofil care ştia oricând să aprecieze o carte după conţinutul, ediţia, tipăritura şi provenienţa ei. Era, aşadar, un bibliotecar şi un artist. De la el puteai căpăta oricând o informaţie, care altfel cerea multă vreme de cercetare a fişelor şi cataloagelor.»

După moartea lui Pollack o parte din aceste calităţi le-am întâlnit la cei doi feciori ai săi: Mişu şi Jean. Primul, cel mai mare, semăna ca două picături de apă cu taică-său. Aceeaşi înălţime şi conformaţie, aceeaşi uitătură caracteristică, aceeaşi aplecare a capului spre client atunci când cerea o carte; în sfârşit, înzestrat cu întreaga fire şi calităţile bătrânului părinte; în plus, cu şcoală mai aleasă şi cu o cultură mai deosebită, în raport cu vremea.

Mişu Pollack, după 1944, a fost unul din conducătorii şi colaboratorii de seamă ai anticariatului de stat din strada Biserica Enei. Cunoştinţele şi bogata lui experienţă în această profesie, împletite cu corectitudinea unui adevărat om, l-a făcut indispensabil instituţiei în care a lucrat; iubit şi stimat de toţi cei din afară care au avut ocazia să-l cunoască.

Jean Pollack este al doilea fecior al lui Marcu Pollack şi frate mai mic al lui Mişu. Înalt, distins, cult şi foarte simpatic la înfăţişare, cu un surâs permanent pe buze, avea o atracţie deosebită pentru clienţi. Prin felul civilizat şi curtenitor faţă de cei care-i intrau în magazin, fără să fie servil, capta bunăvoinţa fiecăruia şi te făcea prieten şi iubitor şi mai pasionat al cărţii vechi interesante şi rare.

În prima lui perioadă a făcut anticariat la Paris unde, după modelul marilor şi vechilor case de acolo, a tipărit cataloage în care descria precis şi dezvoltat cărţile şi manuscrisele ce avea în magazin, precum şi preţurile la care le putea vinde. Aceste cataloage, în afară de Paris, le trimitea în diferite centre din Apus, precum şi în ţara noastră, pentru ca iubitorii de cărţi rare să poată lua cunoştinţă de ele şi în special de acei «călători străini» care au lăsat mărturii interesante despre noi. Aceste cataloage ale lui, precum şi ale altora, au adus un mare serviciu, atât cercetătorilor, cât şi bibliofililor.

Înainte de cel de-al doilea război mondial, Jean Pollack a venit în ţară şi a deschis o mică, dar cochetă prăvălie pe strada Brezoianu, iar mai apoi s-a mutat în Calea Victoriei, în localul Librăriei Italiene. În prăvălia sa găseai multe lucruri rare şi ispititoare, iar preţurile erau totdeauna reale şi de multe ori la valoare internaţională, ceea ce făcea ca multe cărţi care se refereau la ţara noastră şi care nouă ni se păreau extrem de rare şi pentru care alţi anticari cereau preţuri mari, el le vindea cu preţuri convenabile, spunând că în străinătate astfel de cărţi sunt obişnuite şi nu ajung la cotă mare.

Pentru clienţii cunoscuţi şi verificaţi de el ca oameni de cinste şi de încredere, făcea reducere mai mare şi vindea chiar în rate, uşurând astfel posibilitatea de cumpărare pentru acei care doreau anumite cărţi şi care nu aveau suficientă posibilitate materială, în momentul respectiv.

Spre sfârşitul războiului, văzând că treburile negustoriei nu prea merg bine, Jean Pollack s-a întors în Franţa şi continuă şi acum acelaşi negoţ frumos pe care l-a început cu mulţi ani în urmă şi pe care l-a deprins de la priceputul său părinte.

Prăvălia anticarului Iancu Eschenazy am cunoscut-o prima dată pe bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej (fost Elisabeta) nr. 16, în clădirea Palace Hotel, unde mai târziu a fost cofetăria Grigoriu şi unde acum se află tot o cofetărie şi bombonerie. În magazinul acestui om, destul de simpatic când îl cunoşteai mai de aproape, se găseau multe cărţi interesante de toate felurile, de altfel ca şi la ceilalţi tovarăşi de profesie. Cu toate acestea, lucru curios, numărul clienţilor lui Eschenazy era destul de redus, aproape cam tot aşa de puţini ca şi la vechea prăvălie a lui Pohl, din spatele statuii lui Gh. Lazăr. Care o fi fost adevărata cauză, nu mi-am putut-o explica şi lămuri niciodată.

Indiferent la ce oră intrai la el în magazin, niciodată nu-l găseai stând. Totdeauna lucra şi acest lucru se rezuma la aranjatul cărţilor în rafturi, dar mai mult la lipitul şi caşeratul volumelor ce se aflau în stare proastă şi în special lipsite de coperte originale. În locul lor, Eschenazy făcea coperte noi din hârtie mai groasă, de multe ori din foi de registru, fără să-l împiedice cu nimic dacă pe cealaltă faţă, interioară, acele hârtii erau scrise sau pline de socoteli contabiliceşti. De-a lungul cotorului, mai totdeauna scria numele autorului şi titlul cărţii. Materialul de reparaţie: hârtie şi cutia metalică în care se afla lipici de cocă sau pap cizmăresc, care era deasupra tejghelei, printre vrafurile de cărţi.

Ca o curiozitate, şi aceasta inexplicabilă, Eschenazy nu căuta să aibă prăvălie lângă ceilalţi anticari. Se izola voit. Aşa, când s-a construit «Casa Anticarilor», el nu s-a mutat acolo, ci pe strada Edgar Quinet, într-o prăvălie lungă şi destul de întunecoasă, iar mai târziu într-o prăvălie din spate, în dreapta clădirii Grand Hotel, peste drum de «Casa Anticarilor».

Îmbrăcat foarte curat, ba chiar pus la punct, purta cămaşă de mătase (cu mânecuţe pe deasupra să nu-şi murdărească manşetele), iar la gât papion, în diferite culori, pe care-l schimba în fiecare săptămână. Avea un cusur şi poate acesta să fi fost cauza că vizitatorii nu prea zăboveau mult în prăvălia lui. De îndată ce intrai în prăvălie se şi îndrepta spre tine şi cu o aplecare înainte a corpului, iar a capului într-o parte, ca şi când n-ar auzi bine cu urechea, te întreba: «ce doreşte domnul?!» La autorul sau titlul cărţii ce spuneai, îţi răspundea, da sau nu. Dacă o avea, îţi spunea preţul şi dacă-ţi convenea se îndrepta spre locul ştiut şi ţi-o aducea, iar dacă nu, urma o tăcere pustie, care nu te îndemna să zăboveşti prea mult în prăvălie, să te mai uiţi la alte cărţi.

La moartea lui, destul de timpurie, neavând urmaşi care să-i continue negoţul, întregul stoc de cărţi ce-a rămas a fost cumpărat de ceilalţi anticari şi astfel numele lui şi în special al tatălui său, care însemnase ceva în trecutul acestei ocupaţii, a dispărut de pe piaţa bucureşteană.

va urma