Portrete de anticari interbelici. (VI) de George Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

George Potra în 1935

Anticarii, în afară de clientela elevilor şi studenţilor, care era destul de numeroasă şi printre care eu mă bucuram de o situaţie privilegiată, fiind tratat ca matur şi oarecum cunoscător al atâtor cărţi şi chestiuni de care ceilalţi habar n-aveau, zic – în afară de aceştia – aveau pe preoţii şi învăţătorii satelor, în trecere prin Bucureşti, şi o clientelă selectă alcătuită din cele mai distinse personalităţi ale ţării. Politicieni, artişti, literaţi, profesori şi erudiţi, oameni de ştiinţă puteai vedea oricând prin faţa acestor dulapuri şi prăvălii de cărţi. Aici am avut posibilitatea să văd, în decurs de 30 ani, pe foarte mulţi şi chiar să cunosc o bună parte din ei, deoarece anticarii mă recomandau totdeauna atunci când mă găseam în preajma lor.

Amintesc pe câţiva din aceştia şi anume: Nicolae Iorga, dr. C. Angelescu, Alexandru Lapedatu, G. Ţiţeica (membri ai Academiei); Iuliu Valaori, C. Kiriţescu, profesori şi funcţionari superiori în Ministerul Instrucţiunii (Învăţământului); Charles Adolphe Cantacuzino, Scarlat Callimachi, dr. N.I. Angelescu, Constantin Moisil, Anghel Pomescu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, D. Panaitescu-Perpessicius, Mateiu I.L. Caragiale, I. Soricu (scriitori), precum şi profesorii N. Ionescu-Barbă, Ion Clinciu, Gh. Popa-Lisseanu, Enache Ionescu, Remus M. Caracaş, Gh. Cardaş etc. etc.

Despre unii din aceştia îmi permit să notez câteva aduceri aminte, şi-i voi prezenta aşa cum mi-au apărut mie. Astfel:

Primul, savantul N. Iorga, unul dintre cei mai mari istorici ai omenirii, cu statura lui uriaşă,cu barba-i neagră şi stufoasă ce-i acoperea o parte din piept, de nu ştiai niciodată de are sau nu cravată la gât, era un client nelipsit. Cu toate ocupaţiile lui multiple, literare, ştiinţifice şi politice, îşi găsea timp, de două-trei ori pe săptămână, şi pentru anticari. Câteodată îl întâlneam şi pe la anticarii mai puţin pricepuţi de pe Calea Văcăreşti, aşezaţi cu tarabele sau grămezile de cărţi şi alte mărfuri în jurul sau apropierea Halei de Vechituri. Profesorul Iorga, – cu pălăria cu boruri mari, neagră, aproape în tot timpul anului, gri doar în cursul verii (rar l-am văzut cu melon şi numai în vremea când era prim-ministru), cu nelipsita-i umbrelă pe care a părăsit-o abia prin 1930–1932, – vizita anticarii, însoţit mai totdeauna de unul dintre Victor Brătulescu, dr. Petre Topa, N. Georgescu-Cocoş, Farcaş şi Barbu Theodorescu.

În timp ce alegea maldăre de cărţi cu o repeziciune uimitoare, profesorul Iorga vorbea tot timpul şi câteodată făcea şi glume cu anticarii cei mai simpatici. Dintre toţi, Iuliu Pach era favoritul. În prăvălia lui poposea mai îndelung, chiar dacă cumpărătura era mai mică.

În ceea ce priveşte preţul cărţilor, una era oferta şi socoteala din prăvălie şi alta era suma care se plătea acasă sau la instituţia pentru care se luau cărţile. Nu ştim pentru ce motiv profesorul Iorga oferea preţuri care nu corespundeau cu valoarea reală a cărţilor cumpărate, variind între 50 de bani şi unul până la trei lei, mergând rareori până la cinci lei pentru cele frumos legate în piele, când aceste preţuri erau cele dinainte de primul război mondial, pe când în epoca de care vorbesc, 1920–1940, cea mai modestă şi simplă carte se vindea cu câţiva zeci de lei. Însoţitorii însă, care aveau oarecum sarcina de a lua cărţile în primire şi a le plăti la timp, ajustau preţurile oferite de profesor, la realitatea zilei.

Datorită acestei comportări, aveau loc câteodată şi mici neplăceri. Pentru acest motiv, cărţile bune care puteau interesa şi pe alţi clienţi, nu numai pe profesorul Iorga, erau dosite, iar atunci când acesta venea şi întreba: «Ce noutăţi mai aveţi?» i se răspundea: «Mai nimic, domnule profesor, decât ceea ce se vede», adică aproape nimic interesant. Acest lucru, după câte ştim, nu-l practica decât unul singur (Mişu Pach), mai lacom din fire, care nu se mulţumea cu preţul destul de bun ce-l ofereau însoţitorii profesorului Iorga.

Dr. C. Angelescu umbla mai mult după cărţi de artă, cărţi medicale rare, din secolele trecute, «călători străini» ce ne-au vizitat ţara şi albume cu gravuri negre sau colorate referitoare la Bucureşti şi Principate. Adesea se interesa şi de tablouri mai bune, străine sau româneşti, care se întâmpla să fie aduse o dată cu cărţile sau mai târziu, la cererea lui. La tocmeală însă era mai cârcotaş, oferea preţuri foarte mici şi se tocmea mult până cumpăra ceva, bombănind totdeauna la plecare şi spunând cu regularitate că a plătit mai mult decât face. Totuşi cumpăra destul de mult şi, câteodată, cu toată zgârcenia lui, lăsa destui bani în buzunarele anticarilor.

Charles Adolphe Cantacuzino era un tip caracteristic al oraşului, o figură interesantă în acelaşi timp, rămas parcă din alte vremuri. După aspect, mers şi înfăţişare, părea că e un nobil de la Curtea «Regelui Soare» şi singurul lucru care-i lipsea, în afară de îmbrăcămintea epocii, era peruca. Era înalt, masiv, poate un adevărat Hercule în tinereţea lui, când scria frumoase poezii în franţuzeşte, dintre care a tipărit câteva volume la Paris.

Interesantă-i era figura, mersul legănat şi distins, interesantă-i era de asemenea şi îmbrăcămintea. Purta părul mare, oarecum în plete, iar gâtul îi era înconjurat de un guler tare, înalt până la urechi. La orice oră din zi şi chiar în timpul verii, pe cele mai mari călduri, când omul nu putea suferi nici un guler simplu şi cravată, el era încins în armura gâtului, cu care se obişnuise cu multe zeci de ani în urmă. Manşetele, mari, tari şi lungi, completau caracteristica unei epoci care dispăruse. O altă caracteristică era bastonul, un fel de toiag de lemn de abanos, de formă episcopală sau nobiliară din secolul al XVII-lea, care se termina cu o măciulie de aur masiv, pe care se aflau săpate iniţialele lui. În mersul lui legănat, bastonul era purtat cu o marţialitate şi eleganţă consulară. La fiecare pas, îl ridica mai sus decât alţii în mod obişnuit.

Pantalonii, cu dungi verticale şi foarte strâmţi în partea de jos cădeau la glezne, până la pământ. Pantofii sau ghetele din piele fină şi subţire aveau un format foarte ascuţit la vârf.

Multă lume îl privea cu atenţie şi curiozitate, iar unii îl petreceau cu privirea până departe.

Charles Adolphe Cantacuzino era diplomatul pensionar, fost ministru plenipotenţiar, nepotul lui Constantin Cantacuzino, caimacamul de la 1848. Locuia pe str. G-ral Berthelot (fostă Fântânii, actualmente str. Nuferilor), colţ cu str. Th. Aman. Casa lui proprie era mare şi spaţioasă, cu demisol şi hoch-parter, având o curte care se întindea pe jumătate din lungimea străzii Th. Aman. Era proprietatea de zestre a soţiei sale, născută Missir.

Din acest loc pornea în fiecare zi înspre anticari. Îi vizita pe toţi, de la cei mai mici şi neexperimentaţi până la cei mai bătrâni şi mai pricepuţi, pe cei cu tarabe şi dulapuri, după cum şi pe acei care-şi exercitau negoţul în prăvălii.

Se spune că avea o bibliotecă mare şi spaţioasă, desigur în bună parte moştenită, iar o altă parte adunată, probabil, de la anticarii din străinătate. În ultima vreme însă nu mai cumpăra cărţi scumpe; îl interesa mai mult literatura franceză şi în special cărţile desperecheate. Din acestea îşi făcuse o adevărată specialitate şi pasiune. Iar anticarii erau bucuroşi că acele volume pe care nu le puteau vinde aproape la nimeni, le cumpăra «Prinţul». Cumpăra 10–20 volume pe zi (bineînţeles franţuzeşti şi în special volume vechi, cărţi româneşti nu-l interesau) şi, fără să le învelească în hârtie sau altceva, pleca tacticos cu ele, subsuoară, spre casă. Nu-i era ruşine nici că erau multe, nici că erau rupte, sau că unul din ele era volumul trei, iar celălalt volumul şapte. Puţin îl interesa dacă anumiţi trecători îl priveau cu interes sau curiozitate; nici nu-i păsa!

Într-o anumită vreme, plătea cinci lei fiecare volum. Mai târziu, ajunsese să plătească zece lei volumul, iar cu timpul chiar 20 lei. Cu el nu era tocmeală, toţi negustorii ştiau preţul ce oferă, pentru care motiv, când mergea la anticari, aceştia îi arătau un anumit loc de unde-şi putea alege câte volume dorea.

Câteodată, unii anticari, ca să-l necăjească, îi cereau cu cinci lei mai mult la volum, dar prinţul nu se lăsa convins şi nu dădea mai mult nici un ban.

În ultima vreme, banul pierzându-şi din valoare, fiind inflaţie, s-a ridicat şi preţul cărţilor. Aşa că şi anticarii îi cereau acum 40 lei pe volum sau mai mult, în raport cu deprecierea banilor. Mi-aduc aminte că, până când s-a obişnuit cu noile preţuri, a trecut un timp cam lung şi totdeauna le spunea anticarilor: «Ce mă, v-aţi făcut ai dracului, 40 lei pentru un volum deparreiat? E colosal». Dar, neavând ce face, a trebuit să cumpere şi la preţul acesta.

Anghel Pomescu, zis şi cunoscut mai mult sub numele de Gilly, era de statură potrivită, cu oarecare proeminenţă abdominală, pus la punct întotdeauna, îngrijit şi ras proaspăt în fiecare zi, îţi făcea plăcere când îl vedeai. Un astfel de om, cu mintea vioaie şi foarte volubil în vorbire, era căutat de mulţi cunoscuţi amatori de cărţi rare. Talentat ziarist şi în special desenator şi caricaturist, mai era înzestrat cu o serie de cunoştinţe istorice şi bibliofilice, cum puţini oameni întâlneşti la noi în ţară.

Era un adevărat enciclopedist şi un preţios ghid al tuturor acelora care bâjbâiau în bibliofilie. În acest domeniu mulţi s-au împărtăşit din lecţiile lui gratuite şi în special unii dintre anticari. Poseda tot felul de publicaţii în diferite limbi, referitoare la trecutul, raritatea, legăturile şi gravurile cărţilor, de asemenea la tirajul şi ediţiile tipărite. Din «Biblia» bibliofililor – Brunet – poseda unul din cele mai frumoase şi mai complete exemplare, la care adăugase multe informaţii suplimentare, personale, îmbogăţindu-l şi cu nenumărate ilustraţii, facsimile şi gravuri documentare scoase din diferite publicaţii.

Gilly era un mare iubitor şi pasionat cercetător al cărţii rare, frumoase şi preţioase. Ca cel mai bun specialist medic care spune cu precizie diagnosticul bolnavului, aşa era el pentru orişice carte rară, străină.

În colecţia lui personală, cărţile nu atingeau mii de volume, în schimb toate erau «perle», «mărgăritare», – «cărţi care râd», cum spunea el. Fiind cu serviciul în redacţia ziarului «Universul», iar mai târziu la ziarul «Curentul», deci în imediata apropiere a anticarilor, aproape nu era zi să nu dea o mică raită pe la toţi. Fiind un client şi vizitator atât de des, se înţelege că nu-i scăpa nici o ocazie de a «culege» tot ceea ce era mai bun din ceea ce îl interesa. Cărţile pe care nu le «înţelegeau» şi puteau preţui, anticarii le prezentau specialistului Gilly, iar acesta le boteza imediat şi le «cântărea» cu toată precizia. Se înţelege însă că aceste lecţii date anticarilor erau de folos dintr-un anumit punct de vedere anticarilor şi, din alt punct de vedere, examinatorului.

Dar în afară de aceasta, Gilly era un mare specialist în restaurarea şi «făţuirea» cărţilor. Dintr-o carte obosită de oameni şi de vreme, el făcea o mică bijuterie, iar atunci când lipsea ceva, un colţ, o foaie, ba chiar o pagină de titlu, cu priceperea şi talentul lui o punea la punct, că trebuia să fii un bun observator şi un intim al lui ca să-ţi poţi da seama ce-a adăugat el şi ce era înainte. Era un mare chirurg-estet al tuturor cărţilor vechi şi un foarte bun desenator şi miniaturist.

Scarlat Callimachi, de statură mai mult înaltă decât potrivită, slab şi uscat, niciodată nu l-am cunoscut mai gras. Avea nodul gâtului destul de proeminent.

«Prinţul Callimachi», după nume un strănepot al voievodului făuritor de pravilă, nu punea prea mare preţ pe ţinută. Pentru care motiv îl puteai vedea îmbrăcat destul de simplu. Vara, în haine relativ modeste şi cu capul descoperit, iar iarna cu o haină scurtă de piele şi niciodată cu palton, având pe cap o căciulă miţoasă, mai mult de cioban decât de orăşean.

În bibliofilie era un om destul de priceput, colecţiona cărţi rare, dar era şi un pasionat cercetător al trecutului, scoţând din lucrările străine mărturii interesante pe care le făcea cunoscute publicului sub formă de articole prin diferite ziare. În ultima vreme, a tipărit chiar un volum cu astfel de extrase comentate. Casa lui din strada Aviator Mărăşoiu 7 (Parcul Dorobanţilor) era un adevărat muzeu ce cuprindea manuscrise şi documente din secolele XV–XIX, dintre care multe hrisoave domneşti pe pergament îngălbenit de vreme, în josul cărora atârnau, prinse de şnururi de mătase, peceţi grele de ceară pe care se vedea imprimată stema ţării.

Cărţile rare, format in-follio sau elzevirian, umpleau rafturile până la refuz şi mai stăteau şi în stive prin colţurile camerelor. Vechile tipărituri româneşti – chirilice – erau de asemenea bine reprezentate în biblioteca lui, pe care, în bună parte, o moştenise de la părinţi şi ceilalţi înaintaşi. Obiecte de artă, tablouri preţioase şi icoane minunate completau decorul unei case de pasionat colecţionar şi cercetător al trecutului.

Scarlat Callimachi era un vizitator frecvent al anticarilor. Şi, cu toată colecţia ce avea, mai găsea şi el, ca şi alţii, câte o «noutate veche» prin rafturile prăfuite ale vânzătorilor de cărţi. Iar câteodată un exemplar în stare mai bună sau mai complet decât cel pe care-l avea acasă. Şi, ca orice colecţionar, în astfel de cazuri, vindea şi cumpăra sau făcea schimb cu alţii care aveau aceeaşi pasiune.

Având prea multe şi preţioase lucrări acasă, cumpărăturile lui erau destul de reduse. Totuşi era nelipsit din prăvăliile anticarilor. În ultimul timp vizita mai des «Librăria Universitară» a lui Ionel Cărăbaş (str. General Berthelot), care avea o secţiune de anticariat destul de dezvoltată şi clienţi care puteau plăti mai bine atunci când aveau nevoie de anumite cărţi, procurate într-un timp relativ scurt.

sfârşit