Portrete de anticari interbelici. (III) de George Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

Iuliu Pach era cel mai mare din trinitatea fraţilor Pach. Mai mare ca vârstă, dar mai mare şi ca înălţime decât ceilalţi fraţi. Plăcut la înfăţişare şi sfătos la vorbă pentru cine avea simpatie. Pe îmbrăcăminte şi ţinută corectă nu prea punea temei, aşa că de multe ori îl vedeai cu cravata strâmbă. Vara, când căldurile zilei erau prea mari, îşi sufleca mânecile de la cămaşă, îşi dădea haina jos, dar nu lepăda niciodată vesta de pe el; ţinea în ea ochelarii, lupa şi creionul. În mod obişnuit, dintr-un fund oarecare de buzunar scotea un capăt de creion şi nota mereu diferite preţuri pe cărţi. Dar obiceiul era următorul, punea întâi un preţ mai mare, îl tăia apoi şi scria unul mai mic, dedesubt, lăsând să se înţeleagă că a făcut o reducere de la adevărata valoare a cărţii. Se întâmpla însă să vezi unele cărţi marcate de trei, patru ori. Aceasta se întâmpla după oarecare timp, când constata că nu s-au vândut; deci o nouă reducere, o nouă ieftinire, la care bineînţeles mai urma o alta din tocmeala cu clientul. Îşi cunoştea meseria bine şi o făcea de foarte multă vreme, poate chiar din copilărie, fiindcă şi tatăl lui fusese anticar. Avea o memorie bună şi cunoştea destulă bibliografie pentru diferite probleme. Când îi cereai o carte, stătea pe loc, se gândea puţin, apoi, ducându-şi degetul la frunte, zicea – «m’da» şi se îndrepta spre un raft oarecare de unde scotea cartea cerută.

Avea cărţi şi reviste din toate specialităţile, iar multe din acestea erau bune şi rare. Dar avea un cusur, nu aranja cărţile într-o anumită ordine sau pe specialităţi. Toate erau de-a valma. Cel mult dacă într-o parte erau cele străine, indiferent în ce limbă erau scrise, iar în cealaltă parte cele româneşti. Ordinea înălţimii nu-l interesa.

Vitrinele înseşi nu erau decât un depozit de cărţi, le umplea până la refuz, dar nu se gândea niciodată să le aşeze frumos având coperta în afară, la vedere, spre client. Toate erau aşezate în muchie spre a li se vedea numai cotorul, indiferent dacă acesta era scris sau nu.

Iuliu Pach avea doi copii: cel mai mare, după terminarea cu succes a cursului secundar la liceul «Matei Basarab», a fost trimis la Paris, unde şi-a luat doctoratul în medicină şi a rămas acolo.

Îi făcea mare plăcere când îl întrebai de acest fecior şi îţi răspundea totdeauna mulţumind, spunând în acelaşi timp că primeşte scrisori regulat, dar că îi este tare dor de el, fiindcă nu l-a văzut de la plecare.

Celălalt copil mai mic – Lică – nu prea semăna cu frate-său; nu i-a plăcut învăţătura. Din această cauză nu şi-a terminat nici cursul secundar, cu toată dorinţa tatălui său de a avea şi acest copil cel puţin liceul terminat. Pentru acest motiv, Iuliu Pach l-a luat pe lângă el să înveţe meseria părintească. Din păcate însă, nu i-a plăcut această activitate. Nu semăna cu taică-său decât la înălţime, dar nici în această privinţă nu-l ajungea. Mai târziu, Lică Pach şi-a deschis, prin concursul părintesc, un anticariat propriu cu emblema «Luceafărul», situat într-una din prăvăliile de la Grand Hotel. Era deci peste drum şi în apropierea celorlalţi anticari.

Herman Pach era un om care nu se potrivea cu nici unul din fraţii săi, după cum nici aceştia cu el. Altă fire, alt temperament şi, aş putea să zic, chiar alt caracter. Nu se asemăna nici cu ceilalţi colegi ai săi de anticariat. Nervos, pedant şi vanitos, credea că mai are în plus, pe lângă aceste «calităţi», şi dreptul de a se considera superior tuturor confraţilor săi şi oarecum mai ştiutor chiar decât clienţii cu învăţătură înaltă. Numai în faţa profesorului Iorga tăcea, dar nu din modestie, ci din tact şi diplomaţie.

În prăvălia lui (situată în Pasajul Vilacrosse nr. 4), dacă nu făceai parte din clienţii cunoscuţi lui, nu aveai voie să cauţi nimic, să cotrobăieşti prin rafturi sau să pierzi timpul răsfoind cărţile. El era foarte atent la intrarea oricărui client în prăvălie. Şi imediat, după cum era cazul, îl întâmpina cu vorbele: «Ce doreşte domnul?» sau «Ce doreşte tânărul?»

După ce-i spuneai titlul cărţii sau autorul, îţi răspundea «da» sau «nu», că are sau nu acea carte. Şi te întreba scurt, fără nici o ezitare (dacă nu te cunoştea): «ai bani?», «vrei s-o cumperi acum sau numai te interesezi cât costă?» Şi într-un caz şi altul, dacă întrebai de preţ, răspunsul era foarte «sărat», că nu ştiai cum să ieşi din prăvălie mai repede.

Dacă însă nu cereai o anumită carte, ci spuneai că te interesezi numai să vezi ce volume are în prăvălie, te întreba în ce specialitate te interesează şi te îndrepta spre un anume raft sau loc, spunându-ţi: «Caută dumneata acolo, poate ai să găseşti ceva». În timp ce căutai, îţi atrăgea atenţia, de câteva ori, să aşezi cărţile exact în locul de unde le-ai luat, să nu le pui cu cotorul (titlul) în jos şi multe alte sfaturi plictisitoare de acest fel.

Preţuia cartea la maximum şi specula clientul la sânge. Nu te puteai lăuda niciodată c-ai cumpărat de la el o carte ieftină sau că ai nimerit un chilipir, că n-a ştiut ce vinde. Te-a ferit sfântul de aşa ceva. Aşa că, pentru acest motiv, totdeauna intrai la el în prăvălie cu sfială chiar cu temere şi numai după ce colindai pe la ceilalţi anticari unde nu găseai cartea căutată. Când nu avea clienţi, Herman Pach se ocupa cu marcatul, reparatul şi lipitul cărţilor. Le «aranja» câteodată însă aşa de prost, că dacă erai un mare iubitor al cărţii şi un pasionat pentru formă şi frumos, atunci renunţai de-a mai cumpăra. Şi chiar dacă ţi-ar fi făcut-o cadou ai fi refuzat-o.

Rareori îl găseai pe scaun sau citind o carte, de cele mai multe ori un număr din «Biblioteca pentru toţi» sau, în orice caz, o tipăritură care să nu-i producă durere de cap.

Pe un fecior de-al său, deşi nu l-a avut pe lângă el în prăvălie, l-a făcut totuşi anticar. Acesta i-a moştenit fidel toate «calităţile». Pentru acest motiv, clienţii nu se prea îmbulzeau în prăvălia lui.

Mişu Pach era cel mai mic dintre fraţii Pach şi cel mai norocos. Cumpăra cărţile cu carul, cu hurta, aproape de pomană dacă se poate, şi le vindea pe parale bune şi grele. Avea noroc mare atât la cumpărare, cât şi la vânzare. Pentru acest motiv era invidiat de mulţi şi înjurat de şi mai mulţi. Chiar fraţii săi nu-l puteau suferi, poate şi pentru alte motive decât cel de mai sus; Herman Pach, la rândul lui, îşi manifesta duşmănia faţă de fraţii săi chiar în faţa clienţilor.

Să nu credeţi însă că Mişu Pach era mai cult decât fraţii sau confraţii săi. Nu, din contra.

Pentru «deşteptăciunea» lui, Mişu Pach era numit de o parte din clienţii săi «Boul Apis», fiindcă întocmai ca cel de acum câteva mii de ani, nu trebuia să facă nimic, ci numai să i se aducă. Lui Mişu Pach toată lumea îi aducea, unii cărţi ieftine şi bune, iar alţii bani şi chiar bani mulţi. Cumpăra «partide» întregi de cărţi care-i umpleau prăvălia până la refuz, încât câteodată trebuia să le mai scoată şi pe afară în timpul zilei; dar tot aşa de repede cum le aducea le şi «desfăcea».

Vindea cu bucata sau cu grămada, după împrejurări şi client. Şi dacă aveai bani, era mult mai convenabil să cumperi cât mai multe, fiindcă întotdeauna te costa mai ieftin. Pentru câteva zeci de cărţi nu dădeai mai mult decât dacă ai fi cumpărat, separat, patru-cinci din ele.

Târgul cu el nu prea era greu de făcut şi în special în primii 20 de ani ai carierei lui. Mai târziu vindea după toane şi gust, iar în ceea ce priveşte preţul, nu priceperea, făcuse un salt extraordinar. Preţurile lui deveniseră «piperate». Adoptase metoda că după ce alegeai o carte sau mai multe din prăvălie şi întrebai de preţ, îţi răspundea printr-o altă întrebare.

– Face 100, 500, 1 000, 5 000 lei? sau altă sumă în raport cu valoarea banilor şi cu «aprecierea» lui.

Dacă ziceai că nu face cât ţi-a cerut, atunci se arăta foarte mirat şi întreba: da cum se poate, tocmai dumneata să spui asta, care eşti un om priceput, cult, şi care îţi dai seama ce valoare are cartea sau cărţile cerute. Iar ca o confirmare că n-a cerut mult îţi amintea că a avut 80–90 la sută din suma ce ţi-a cerut de la un simplu particular, de la un ageamiu care habar n-are de carte.

– «Poate o fi având bani şi i-a plăcut cartea. Ştiu eu ce să zic?!» În orice caz, dacă erai amator serios şi te tocmeai, puteai ajunge să iei cartea la jumătate din preţul cerut. Dar acest fapt nu se întâmpla totdeauna. Se încăpăţâna câteodată şi nu-ţi lăsa nimic, iar atunci când cartea aleasă te pasiona şi îi dădeai în cele din urmă chiar cât ţi-a cerut, îţi răspundea că nu poate să ţi-o dea, că e vândută demult altuia şi că numai a glumit, ca să te încerce ce preţ poţi oferi. Era extrem de cusurgiu. Ba, dacă avea oarecare pică pe tine, nu puteai cumpăra nimic, oricât i-ai fi oferit.

În astfel de situaţii, era mai bine ca după ce alegeai cartea şi o fixai unde se află, să trimiţi pe un prieten sau cunoscut s-o cumpere el pentru tine. În felul acesta o căpătai mai repede şi la un preţ relativ convenabil.

În alte situaţii, ca să te ispitească să dai preţul care-l cerea el, după ce alegeai câteva cărţi, îţi spunea: «Pardon, am uitat să-ţi spun, pachetul acesta de cărţi l-a ales cineva. A spus că vine după-masă sau mâine dimineaţă să mi-l plătească. Dar dacă te interesează, pot să vând câteva, nu le ţine el minte exact pe toate care le-a ales».

Această «favoare» te costa însă, fiindcă trebuia să plăteşti îndoit sau întreit cărţile «alese» de altcineva. Şi dacă plăteai bine, ţi le vindea chiar pe toate fără să mai facă prea mult caz că fuseseră sau nu alese şi puse de-o parte de altă persoană.

Pe Mişu Pach şi consoarta lui i-am cunoscut de când eram copil. Pe acea vreme erau tineri şi subţiri amândoi. Neavând copii, o bună parte din zi stăteau împreună în prăvălie. Şi dacă se întâmpla că dimineaţa soţia lui nu venea, fiind ocupată cu gospodăria, sigur că era în persoană după-amiază. La închidere, iarna plecau împreună la teatru sau cinematograf, iar în timpul verii la plimbare, la vreo grădină cu grătar renumit şi vin bun sau la vreuna din cofetăriile din apropiere ca să ia câte-o îngheţată.

Duminica şi în anumite sărbători, Mişu cu «doamna» făceau o plimbare la «Şosea» cu trăsura sau cu maşina. Ba, într-un timp oarecare, ca să nu se lase mai prejos decât alţii care aveau ceva bani, şi-a cumpărat şi automobil. O «hardughie» uriaşă, un Studebaker cam obosit, pe care vreun moşier sau industriaş bogat îl schimbase, după ce s-a plictisit cu o limuzină modernă.

Cu maşina la «scară», la scara prăvăliei, nu a palatului, Mişu Pach se simţea tare mândru. Şi pe bună dreptate, ce alt anticar mai avea maşină proprie cu care să meargă la diferite adrese, să aducă cărţi sau să le ducă la clienţii care le cumpăraseră, iar când poftea, să se plimbe unde voia şi cât voia. În anumite zile de sărbătoare pleca chiar la Sinaia, Predeal sau Braşov.

În altă ordine de idei şi tot pentru a-şi menţine «grandul», Mişu Pach nu fuma decât ţigări de foi; ştia el că aşa trebuie să facă un om care se «respectă». Şi acest obicei nu l-a părăsit niciodată. Numai că uneori fuma ţigări de foi obişnuite, populare, iar alteori mai bune şi chiar foarte bune şi acest fapt era în directă legătură cu mersul afacerilor sale. Câteodată însă, când îl vedeai cu ţigări lungi şi groase, pe care le scotea din foiţă sau dintr-un tub de metal, erai sigur că fuma «ţigări străine», adică de căpătat, nu de cumpărat. Şi se găseau destui clienţi care, în vanitatea lor, îl cadoriseau cu una sau mai multe din aceste «păpuşi», din care omul scoate fum pe nas, tuşeşte şi scuipă cam des.

Ei!… dar Mişu Pach a fost o «podoabă» a anticarilor.

va urma

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Povești și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Portrete de anticari interbelici. (III) de George Potra

  1. Pingback: 105 ani de la naşterea lui George Potra (1907 – 2012) | tudorvisanmiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s