Portrete de anticari interbelici. (II) de George Potra

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

După Pohl, oarecum decanul anticarilor, continuăm şirul amintirilor cu cei aşezaţi în «Casa Anticarilor», în prăvăliile dinspre Vama Poştei, adică cu Vogel, apoi cu ceilalţi dinspre Grand Hotel, terminând cu M. Pollack.

Vogel, cu toată vârsta lui înaintată, era uşor şi sprinten ca o adevărată pasăre, ca o vrabie care sare din loc în loc. Aşa apărea şi bătrânul mic şi simpatic care nu-şi găsea astâmpăr cât era ziua de mare. Aranja necontenit cărţile răvăşite de clienţi, în special de numeroşii elevi ce-l vizitau. Şi chiar când nu avea clienţi, el trepădăluia mereu, nu stătea deloc, muta cărţile dintr-o parte în alta. Lucrări rare şi preţioase nu avea însă mai niciodată, iar atunci când se întâmpla acest fapt, i le cumpărau imediat colegii lui de meserie care erau mai pricepuţi şi, în special, Pollack. De altfel, Vogel vindea foarte ieftin tuturor şi rareori când un client alegea o carte nu pleca cu ea. Bătrânul cerea preţuri mari, dar mai totdeauna lua cât i se da. Pe la începutul acestui secol – după cum îmi spunea – dulapurile lui cu cărţi erau aşezate pe strada Câmpineanu, între fosta Cafenea Fialkowski şi berăria Gambrinus.

Weissman era cel mai bătrân dintre neguţătorii de la «Casa Anticarilor» şi, în afară de Pollack, cel mai priceput. Curat îmbrăcat, stătea mai toată ziua pe un mic scăunel ce-l avea aşezat înaintea uşii. Era un fumător pasionat şi extrem de tacticos. Scoaterea ţigării din tabacheră, punerea ei în «şpiţ» şi aprinderea era pentru el un adevărat tabiet; părea că oficia o slujbă până când începea să fumeze. Până nu termina aceste preparative era atât de absorbit, încât nici nu catadixea să răspundă, chiar dacă-l întrebai ceva. Ponderat la vorbă, foarte experimentat în meseria lui şi lipsit de orice lăcomie, cerea mai totdeauna preţuri potrivite cu marfa aleasă. Dar din preţul cerut nu mai scădea decât foarte puţin. Pentru el tocmeala lungă era o lipsă de educaţie şi seriozitate din partea clientului şi aceasta îl cam plictisea.

În dugheana lui, de altfel cu lumină electrică, ca toate celelalte, dar mică, ba chiar foarte mică, încât, atunci când intra un client înăuntru, trebuia să iasă el, se aflau cărţi relativ puţine, dar nu maculatură. Avea specialitatea cărţilor istorico-literare şi vechi româneşti, chirilice. Adică exact potrivite pasiunii mele. Pentru acest motiv, ne-am împrietenit repede şi prietenia noastră a durat până la sfârşitul vieţii lui, când a murit sărac şi singur într-o căsuţă dintr-o imensă curte situată pe Calea Călăraşi, în apropiere de Hala Traian.

Pentru mine, Weissman a fost un prieten adevărat, un sfătuitor înţelept şi plin de bunătate. Nu era dată să nu cumpăr ceva de la el şi mai totdeauna găseam lucruri interesante. Şi eram convins în acelaşi timp că nu mă speculează, că nu-i dau preţuri mai mari decât merită cumpărătura, ba din contra, mult mai mici.

În ultimii ani ai vieţii lui, când îl vizitam şi-l întrebam: «Ce mai e nou?», el îmi răspundea: «Stai să vezi». Şi scoţându-şi ţigaretul din gură, băga mâna în raft, pe după anumite cărţi, şi-mi scotea de acolo lucruri rare, cărţi dorite, pe care numai din auzite le ştiam, sau nici atât.

Când îl întrebam cât face, îmi spunea cât îl costă, iar drept câştig să-i ofer eu cât doresc. Acest fel de negustorie, făcut cu un om sincer şi absolut corect, după părerea mea, nu m-a supărat niciodată. Şi totdeauna rămâneam mulţumiţi şi unul şi altul, eu cu suma ce dădeam, el cu banii ce primea.

Câteodată avea cărţi pe care le văzuse, înaintea mea, anticarul Pollack. Acesta îi oferea preţuri bune, de multe ori mai bune decât clienţii. Pe acelea însă care le socotea că mă interesează, nu le vindea nimănui până când nu mi le arăta. Şi numai în cazul când pe mine nu mă interesau, atunci le vindea lui Pollack sau altuia. Dacă însă voiam să le cumpăr, nu-mi cerea mai mult decât i se oferise, ba câteodată mi le dădea chiar mai ieftin, spunând că ceilalţi au destule cărţi bune şi că prin urmare să am şi eu că sunt tânăr. Şi ca o justificare pentru ce mi le dă mai ieftin era că-i sunt foarte simpatic, că-i sunt un client obişnuit şi apoi ştie el sigur că eu n-am atâţia bani ca alţii care pot să plătească mai mult, sau ca amicii lui de breaslă, care după ce le cumpără de la el, le vând cu preţuri de două-trei ori mai mari.

– Dumneata nu faci speculă cu ele, le cumperi fiindcă le doreşti, fiindcă le iubeşti şi e păcat să nu te înţelegem şi să nu te ajutăm în această pasiune a dumitale.

Şi, nu ştiu cum, că totdeauna aveam mare încredere în spusele lui. Nu mi-am putut niciodată închipui c-ar putea să mă mintă.

Un alt anticar era Moritz Goldenberg, căruia colegii de breaslă îi spuneau «Moţache», iar dacă i-am traduce numele ar trebui să însemne un munte de aur, în realitate însă era un monument al naivităţii; nu se pricepea nici să cumpere, nici să vândă; cărţile mai bune, străine sau româneşti, nu le înţelegea şi aprecia deloc. Din acest punct de vedere, se asemăna cu vecinul său, Vogel.

Potrivit de statură, oarecum simpatic la înfăţişare, îmbrăcat curat, purta totdeauna joben. Dar în afară de această pălărie tare, de care nu se despărţea nici chiar în timpul verii, o altă caracteristică a lui era teaca ochelarilor şi ochelarii înşişi. La orice mişcare, la orice căutare în raft după vreo carte oarecare scotea ochelarii din teaca lor de piele. De sute de ori pe zi băga şi scotea ochelarii din teacă. O altă caracteristică a lui era că la gât nu purta niciodată cravată, ci numai papion şi acesta înnodat fix şi legat de un şnur elastic, care-i permitea să-l pună şi să-l scoată, fără prea multă bătaie de cap.

Cărţi avea de tot felul, şi bune şi rele; unele fără nici o valoare, totuşi le păstra de mulţi ani, socotind că într-o bună zi clientul dorit va veni şi le va cumpăra. De multe ori însă, aceste cărţi fără valoarea deveneau prea numeroase şi-i ocupau rafturi întregi. Din această cauză, când cumpăra altele, în loc să le scoată din raft pe cele slabe, le punea pe jos pe cele bune.

În ce priveşte aprecierea valorii cărţilor, era departe de realitate. Se întâmpla de multe ori ca pe cele bune să ceară puţin, iar pe cele proaste, mult şi chiar foarte mult. Bineînţeles că de pe urma acestui cusur al lui nu profita decât clientul, care, ca să nu pară că acceptă preţul cerut (aproape de pomană), se mai tocmea puţin, dacă nu cu succes, cel puţin de formă, grăbindu-se în acelaşi timp să scoată banii şi să plătească, ca nu cumva să se răzgândească negustorul. Acest defect nu l-a împiedicat însă să fie anticar o viaţă întreagă şi, dacă n-a câştigat prea mult, a trăit totuşi din «pierdere». Dar nu din pierdere propriu-zisă, ci mai mult din pierderea timpului pe lângă cărţi.