Portrete de anticari interbelici. (I) de George Potra

Introducere de George G. Potra, istoric, fiul lui George Potra.

”Timp de 80 de ani, din pruncie până la trecerea în nefiinţă în 1990, George Potra a fost unul dintre observatorii cei mai atenţi ai Bucureştilor, oraşul său de adopţie, cu al cărui destin s-a identificat.

Pe parcursul a şase decenii, la capătul unor cercetări metodice şi al acumulării şi distilării amintirilor propriilor trăiri, George Potra a scris mii de pagini despre oamenii oraşului, despre străzile şi casele sale, despre aspiraţiile şi decepţiile sale din timp de pace şi de război.

În restituirea unor pagini memorabile ale geografiei spirituale a Bucureştilor, George Potra s-a oprit cu interes şi respect asupra anticarilor oraşului. Ca om de ştiinţă s-a ferit întotdeauna de vorbele mari, a fost echilibrat şi riguros în judecăţi, dar paginile ce le-a dedicat acestora – prima evocare largă şi afectuoasă de acest gen – îi proiectează ca actori inconfundabili pe scena oraşului timp de aproape o sută de ani.

Din filele îngălbenite de timp ale arhivelor naţionale, din paginile memorialiştilor şi ale ziarelor de epocă, din acele zeci şi zeci de informaţii, aparent insignifiante, de la un simplu amănunt, până la un contract de vânzare-cumpărare sau un ferpar, George Potra a reconstituit pe fundal de epocă o galerie de anticari bucureşteni – Leon Alcalay, Pinath, Hascal şi Choim Steinberg. Dacă unora le-a reconstituit biografia din documente, atâta cât s-a putut, altora – precum Pohl; Vogel; Fischer-Galaţi; Weissman; Moritz Goldenberg („Moţache“); Iuliu („Filosoful“), Lică, Herman („Cotoristul“) şi Mişu („Boul Apis“) Pach; Marcu, Mişu şi Jean Pollack; Iancu Eschenazy; Haran Nathan („Nathan der Weisse“); Ghizela Popper („Madame Batişte“ sau „Baba din Batişte“); Azur Muşoiu; Şerban Cioculescu; Gheorghe Cardaş; Gheorghe Cărăbaş, Radu Sterescu; Vasile Daschevici – pe care i-a cunoscut personal, îndeaproape, le-a făcut portrete de mare fidelitate.”

George Potra despre anticarii din Bucureștiul interbelic, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

”Încep cu Pohl, cel mai bătrân dintre toţi, căruia-i plăcea să stea cât mai departe de ceilalţi anticari. Pe bătrânul anticar Pohl l-am cunoscut imediat după primul război mondial. Era cam prin 1920–1922, când urmam primele clase secundare la liceul «Matei Basarab».

Anticariatul lui Pohl se afla peste drum de Universitate, într-o prăvălie din palatul Societăţii de Asigurare «Generala», adică chiar în spatele statuii lui Gh. Lazăr, în prăvălia unde mai târziu a fost magazinul de cravate Mützner, iar mai apoi, până prin 1970, un debit de tutun.

Acolo l-am văzut prima dată, acolo l-am cunoscut şi apreciat. Era pe vremea când citeam mult şi înţelegeam relativ puţin. Aveam o deosebită admiraţie pentru scrisorile lui B.P. Haşdeu şi ale fiicei sale, Iulia. Pentru acest motiv, citeam cu nesaţ lucrările bătrânului mag, care, înainte de a muri, îşi stabilise altarul umbrelor la Câmpina, unde bunul său prieten dr. C.I. Istrati îi găsise un frumos loc de aşezare.

În mica mea bibliotecă aveam toate scrierile lui Haşdeu, în afară de cele trei volume Cuvente den betrani. Le-am căutat pe la toţi anticarii, dar nu le-am găsit decât la Eschenazy, care mi-a cerut vreo 400–500 lei, sumă extraordinară pentru punga mea şi chiar pentru alte pungi din vremea de atunci (cu aceşti bani puteai cumpăra o pereche de pantofi buni, o cămaşă şi câteva perechi de ciorapi). Din această cauză mi-am îndreptat gândul spre prăvălia lui Pohl, pe care n-o vizitasem niciodată, socotind că acolo voi găsi mai ieftin cărţile căutate. Într-o după amiază de toamnă m-am dus deci la el; stătea cu uşa prăvăliei puţin întredeschisă, iar el, pe un scăunel, în spatele uşii. Când m-a văzut şi a înţeles că vreau să intru în prăvălie, s-a ridicat repede şi, fără să mă lase să intru înăuntru, m-a întrebat ce doresc. La răspunsul meu că mă interesează Cuvente den betrani a lui Haşdeu, s-a înfiripat următorul dialog:

– Bine, le am, dar ai bani să le cumperi?!

– Sigur că am, şi am venit să le cumpăr, fiindcă mă interesează foarte mult.

– Te costă trei poli şi dacă te interesează, vino mâine să le iei, fiindcă trebuie să le caut; sunt pe sus, adică prin rafturile dinspre tavan.

Zicând acestea, mi-arată cu ochii înălţimea rafturilor şi teancurilor de cărţi din prăvălie, care, cu toate că era mică, era foarte înaltă şi cuprindea câteva mii de volume.

Înţeleşi asupra preţului, m-am prezentat a doua zi să le iau. De data aceasta, după ce mă cântărise destul în ajun, mi-a deschis puţin uşa, încât de-abia într-o dungă am putut intra înăuntru. Acolo mi-a arătat volumele pe care le-a desfăcut din nişte ziare vechi. Mi le-a dat în mână, m-am uitat la ele pe toate părţile şi le-am şi răsfoit câteva minute, în care timp am înţeles că nu prea le pricep. Înţelesul lor era prea greu pentru mintea şi pregătirea mea. Totuşi eram pasionat pentru ele şi doream să le cumpăr.

Socotind că e un bătrân care nu cunoaşte preţurile, în comparaţie cu ceilalţi anticari, şi cum preţul din ajun mi se păruse ridicol, l-am întrebat din nou cât costă. Mi-a răspuns:

– Trei poli (un pol, după câte ştiam eu, era 20 lei). Trei poli, cât ţi-am spus şi ieri.

– Bine, zic eu şi scot trei hârtii de câte un pol fiecare, întinzându-i-le.

– Ce-i asta?! Ţi-am spus trei poli. Ăştia sunt poli?! Asta e hârtie fără nici o valoare.

– Cum e hârtie fără nici o valoare, domnule, sunt banii statului, ce bani vrei să-ţi dau?!

– Bani buni, aşa cum au fost pe vremuri, când fiecare volum costa un pol (20 lei), arătându-mi preţul imprimat pe coperta din spate.

– Dar atunci ce bani au fost, nu tot aceştia?!

– Nu, de aur, trei poli de aur.

– Bine, dar de unde să-ţi dau eu poli de aur, fiindcă acum nu mai circulă astfel de bani. Spune-mi echivalentul unui pol de aur, ca să ştiu în monedă curentă cât să-ţi plătesc.

– În banii ăştia fără valoare, de azi, un pol e 250 lei, deci trei poli, 750 lei.

Neavând însă această sumă la mine, am început să mă tocmesc în speranţa să-mi lase la un preţ acceptabil, iar eu, într-un timp scurt, să fac rost de bani să le cumpăr. În sfârşit, după ce cu mare greutate mi le-a lăsat la 400 lei, i-am dat 80 lei acont şi în interval de zece zile i-am plătit restul, ajungând astfel stăpânul doritei comori pe care o păstrez şi astăzi, dar pe care încă n-am ajuns s-o înţeleg cum trebuie.

Această cumpărătură a fost puntea de introducere în prăvălia lui, care nu se deschidea decât clienţilor ce cumpărau, aceştia însă fiind destul de rari, fiindcă vindea foarte scump.

În discuţiile ce le-am avut cu el mai târziu mi-a spus că a fost «prieten» cu B.P. Haşdeu, V.A. Urechia, Gr. Tocilescu, A.D. Xenopol şi alţi cărturari ai neamului. Iar unora din aceştia le-a împrumutat cărţi rare şi documente inedite pe care respectivii le-au folosit în studiile lor. Pentru exemplificare, mi-a arătat «Revista pentru istorie, arheologie şi filologie» în care Gr. Tocilescu îi mulţumea, ca un vechi prieten, pentru serviciile făcute.

Se întâmpla uneori ca bătrânul Pohl să lipsească din prăvălie, atunci era înlocuit de fiica sa, iar câteodată, mai rar, de feciorul său. Fiica, de aproximativ 30–40 de ani, urâtă la înfăţişare, cu părul tăiat scurt, neglijentă în îmbrăcăminte, era mai mult un manechin decât un adevărat înlocuitor. Fiind nepricepută, nu vindea nimănui nimic; singura-i obligaţie era să comunice bătrânului tată cine l-a căutat în lipsă sau să-şi însemneze ce cărţi i s-au cerut.

Fiul, poate şi mai în vârstă decât fata, înlocuia mai rar pe tatăl său; era funcţionar la bancă. Era şi el un mic maniac. După moartea tatălui său îşi pierdea o bună parte din timpul liber vizitând pe ceilalţi anticari şi în special pe Iuliu şi Mişu Pach.”