Ghid legislativ de salvare a Muzeului Literaturii pentru domnii Kelemen și Ponta

Guvernul poate şi trebuie să salveze Muzeul Naţional al Literaturii Române. Conform legii, MNLR ar trebui să rămână în actualul sediu! Responsabilitatea aparţine lui Victor Ponta şi Kelemen Hunor.

Articol preluat de pe:

http://taranista.wordpress.com/2014/06/15/ghid-legislativ-de-salvare-a-muzeului-literaturii-pentru-domnii-hunor-si-ponta/

1. Constituția României (Art. 33) garantează libertatea cetățenilor de a accede la valorile culturii naționale și prevede că statul este responsabil de protejarea și conservarea moștenirii culturale.

2. Instituția statului responsabilă cu respectarea prevederii de mai sus este Ministerul Culturii, potrivit HG 90 / 2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii (Art. 2-4).

3.Activitățile specifice privind protejarea patrimoniului național mobil sunt coordonate de Ministerul Culturii, atribuții specifice în acest sens având Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, prin intermediul autorităților publice și instituțiilor specializate, acestea fiind obligate a proteja bunurile patrimoniale (Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil – Art. 6 Al. 1, Art. 2 Al. 5, Art. 8).  Continuă lectura

Anunțuri
Publicat în Altceva-uri | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Manuscrisele lui Eminescu în stradă. Evacuarea iminentă a Muzeului Literaturii Române. Mai avem nevoie de muzee?

Protest MNLR

Romania este din nou unică în Europa. Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) va fi aruncat în stradă pe data de 15 iunie 2014, cu tot patrimoniul. În ziua aniversării morții lui Eminescu, cel de la care a început limba română modernă, manuscrisele sale, precum și ale altor înaintași care ne-au creat locul întru cuvânt sub soare, trebuie să părăsească locul care le adăpostea. Ar fi o sumbră ironie, dacă nu ar fi o mișelie.

Totul a plecat de la Eminescu. În 1957 se face puțin loc la Uniunea Scriitorilor, unde, sub îndrumarea lui Perpessicius, încep să se-adune obiecte, manuscrise, fotografii și cărți aparținînd sau vorbind despre scriitorime. În 1967 Muzeul se mută în sediul pe care-l știm acum. După 1990, clădirea revine prin judecată proprietarilor, iar unul din ei cumpără și jumătatea vecinului. Din 2003, Muzeul Național al Literaturii Române ajunge sub oblăduirea Primăriei Generale a Municipiului București nefiind persoană juridică (n.b.).
(Dan Iancu în articolul Eminescu, mort a doua oară)

După câțiva ani buni de încercări zadarnice de a obține o chirie pentru imobilul deținut (12 spun unii, 7 susțin alții, mulți sunt oricum), proprietarul actual a decis să treacă la măsuri extreme: evacuarea forțată. Manuscrise și obiecte extrem de prețioase, care necesită o conservare și o manipulare specială, datorită vechimii și fragilității lor, trebuie luate și duse nu se știe unde. În caz contrar, conform legii, acestea revin proprietarului clădirii !!!

Consilierii PMB au refuzat să aloce orice fonduri: pentru mutare în condiții de siguranță, pentru un nou sediu, pentru obținerea unui aranjament cu proprietarul care măcar să păsuiască muzeul un timp, timp necesar găsirii unei soluții. Ca niște veritabili șacali politici, au refuzat orice înțelegere între ei; din zgârcenie, din prostie, de teama posibilului capital de imagine pe care și l-ar face „ceilalți”.

Directorul muzeului, Ioan Cristescu, de curând numit, are puține opțiuni, în principal datorită faptului că MNLR nu este persoană juridică. Iar vinovații de această situație sunt fix conducătorii instituției (PMB) în subordinea căreia se află.

Uimitoare pentru mine însă este lipsa de reacție a celorlalte instituții ale statului, a societății civile, a mass-media, a personalităților culturale românești. Unde e reacția Guvernului României sau/și a Ministerului Culturii?! Nu vorbim aici de niște saci de cartofi, ci de o moștenire culturală de prim rang, zestrea literaturii și limbii noastre. În orice stat european, de fapt în orice țară civilizată, punerea în pericol a unei părți esențiale a patrimoniului cultural național ar fi tratată ca o problemă strategică urgentă, de cea mai mare importanță. Mass-media ar trebui să facă loc subiectului, cât de tabloidizată ar fi, măcar între o arestare DNA și o expunere de chiloți de pseudo-divă autohtonă. Societatea civilă ar trebui să dea dovadă de o solidaritate cel puțin egală cu cea din cazul Roșia Montană. Ar fi trebuit să fie plin de manifestanți pe bulevardul Dacia, în fața MNLR…

De departe însă, cel mai mult mă dezamăgește inerția, egoismul și lașitatea celor care sunt acum percepuți ca liderii spirituali ai culturii române. Pleșu filosofează senin despre impactul Simonei Halep în conștiința balcanică a compatrioților. Liiceanu se inflamează stilistic în diatribe privind întrebarea esențială „Câte feluri de boi există”. Nicolae Manolescu scrie înțelept despre „Târguri de carte, „ateliere“ şi reviste”. Cărtărescu, Patapievici și alții, care au cerut și au primit dreptul de a sta în fruntea bucatelor, tac sau sunt prinși cu altele mai importante. Nu mai zic nimic de USR (Uniunea Scriitorilor din România) a cărei conducere a gafat atât de des în ultimii ani încât a pierdut orice credibilitate. Simptomatic, totuși, că nimeni nici măcar nu se așteaptă ca USR să ia atitudine. Iar Academia, poate ultima instituție care ar putea îmbina elevația culturală cu moralitatea, este la rându-i inertă.

Un alt motiv de tristețe provine de la prietenii mei, scriitori mai tineri sau mai puțini tineri. Mă așteptam să-i găsesc în număr mare pe treptele MNLR la puținele evenimentele de protest ce s-au organizat. În definitiv, este în joc genealogia lor culturală, este în primul rând moștenirea lor pusă la îndoială. Faptul că a fi scriitor în România nu același lucru cu a fi scriitor în Ghana, de exemplu, îl datorăm unei literaturi care le-a construit îndreptățirea și reperele. Dacă acum poeții post-douămiiști pot zice cu superioritate ironică despre alți poeți mai conservatori că scriu nichitostănescian, este pentru că Nichita Stănescu a existat. Iar Nichita a ființat pentru că alții înaintea lui, mergând până la Eminescu și încă dincolo de el, au crezut în cuvântul scris – fie că l-au măiestrit pe hârtie, fie că l-au păstrat, l-au răspândit și i-au dat prețuire, uneori în condiții infinit mai vitrege decât cele de astăzi.

Întrebându-i pe unii dintre ei asupra acestei inexplicabile lipse de solidaritate, am primit câteva răspunsuri stupefiante.
Primul ar fi că „ce ne trebuie muzeu?” Cică literatura nu e ca arta, n-are nevoie de spațiu de expunere. Hârțoagele ar trebui îngropate într-o arhivă și cine vrea să le consulte – să-și ia programare, ca la bibliotecă.
Al doilea este că muzeele, cu câteva rare excepții, sunt oricum inutile. Publicul nu știe de ele și nu le vizitează decât, eventual, în Noaptea Muzeelor. Iar atunci o face din spirit de turmă, nu din vreo pornire culturală. Cu alte cuvinte, o risipă de resurse și bani.
Al treilea răspuns, care relevă resentimente duse până la ranchiună, sună cam așa: „ne-am săturat de instituții bugetare (finanțate de stat) în care se strecoară tot felul de piloși, care mănâncă o pâine pe degeaba”.
Am să analizez pe rând cele trei argumente.

Presupusa inutilitate a unui muzeu al literaturii scoate la iveală o gravă lipsă de înțelegere e fenomenului muzeal și al rolului acestor instituții într-o societate sănătoasă, cu o cultură vie și întreagă, în toată istoria ei. Muzeul nu poate suplini studiul individual, și nici nu este acesta rolul lui. El însă poate și trebuie să fie un vector de stimulare a interesului publicului larg pentru cunoaștere, el trebuie să stârnească pofta de cultură. Orice muzeu modern, cu o conducere competentă, înțelege acest lucru și dorește să evite pericolul morții prin „muzeificare”. Într-adevăr, exponatele mute în cutii de sticlă sunt puțin apetisante pentru dinamicul public modern, a cărui atenție este solicitată perpetuu de oferte mult mai tentante de petrecere a timpului liber. Muzeele au înțeles și ele acest fenomen și s-au adaptat – în România poate un pic mai târziu – acestei nevoi de interacțiune, de „culoare” a societății contemporane. De aici numeroase evenimente care încearcă să valorifice patrimoniul muzeal în moduri cât mai creative. În contul Muzeului Național al Literaturii Române putem număra lecturi publice, conferințe, expoziții temporare tematice, fixe și itinerante, ateliere de creație, evenimente cu public țintă (în special cele cu copiii au poate cea mai mare importanță), precum și evenimente majore, cu acoperire națională și europeană, precum recent încheiatul Festival Internațional de Poezie București / TNCP.
Este un fapt incontestabil că datorită MNLR, prin acest ultim eveniment, România a fost încă o dată promovată în Europa, poate mult mai bine decât o face acum neputinciosul MAE. Au participat poeți importanți și actuali în spațiul cultural european, atât cu lectura textelor proprii cât și la dezbateri pe teme de largă respirație intelectuală. Au văzut că poezia română există și că, în ciuda unui Minister al Culturii al cărui unic scop pare să fie acela de a-și desființa obiectul de activitate, este viguroasă, modernă, conectată la curentele contemporane. Au vizitat muzeul cu fascinație (nu este nici o exagerare, am stat cu ei la o bere după) și au plecat cu vestea că literatura română are sute de ani vechime și că România înseamnă mai mult decât știrile despre corupție care răzbat în afară.
Nu pot să nu amintesc, pentru că este o experiență pe care am trăit-o personal, entuziasmul copiilor care au fost ghizi la MNLR cu ocazia evenimentului „Ghidușii Muzeelor”. Și seriozitatea cu care s-au pregătit timp de două săptămâni pentru a putea prezenta muzeul. Această experiență cu certitudine le-a deschis pofta de cultură pe care, cu puțin noroc, o vor păstra până la maturitate.
Se poate argumenta că este prea puțin, că este prea costisitor, că este nerentabil. Dar, așa cum sublinia Eugene Ionesco, cei care nu înțeleg că cultura se situează endemic în afara pragmatismului, renunță la o componentă esențială a umanității. Este o luptă continuă pe care, chiar și atunci când sorții și timpurile par potrivnice, nu ne permitem să nu o ducem, Iar renunțarea la Muzeul Literaturii Române este o abdicare gravă de la principiile prezervării, protejării și promovării culturii naționale. Citez din Constituția României:

CAPITOLUL II
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 33
Accesul la cultură
[…] (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.

Vă las să judecați singuri dacă aruncarea în stradă a MNLR poate fi compatibilă cu acest articol din Constituție.

Ultimele două argumente, respectiv lipsa de popularitate și corupția, sunt din categoria „au aruncat copilul din albie odată cu apa murdară”, dacă vă aduceți aminte vorba asta.
Lipsa de fonduri, de interes și de sprijin la nivelul statului, combinată cu o tabloidizare generală a mass-media, duce inexorabil la o vizibilitate din ce în ce mai mică a acestor sanctuare ale istoriei și culturii românești. Dacă adăugăm și evoluția în cădere liberă a educației, a școlii care ar fi trebuit să-i îndrume pe cei tineri și către așezăminte culturale, e perfect explicabilă apariția unei generații care nici măcar nu știe că există un muzeu „Enescu” sau unul al literaturii române. În fața acestei ignoranțe crescânde, care uneori seamănă a conspirație, ce este de făcut? Să desființezi muzeele? Sau să combați ignoranța, cu mijloacele pe care le ai la îndemână? Cred că alternativa nu poate fi decât retorică.
Corupția este generalizată la nivelul tuturor instituțiilor statului. Totuși, datorită specificului lor, muzeele sunt cel mai greu coruptibile. O dată din cauza lipsei de fonduri. Nu sunt bani de furat acolo, oameni buni! Nu au bani nici măcar să completeze schema de personal minimală conform legii, ceea ce de fapt e chiar ironic. Din punct de vedere legal statul te obligă să ai anumiți specialiști, în conservare de exemplu, dar nu-ți dă banii să-i angajezi. E plin în toate muzeele de posturi vacante înghețate prin ordonanță de urgență, ordonanță care de altfel contravine legii. În al doilea rând, e de muncă, și e de muncă mult, pe salarii mici. Am colaborat la câteva proiecte cu Muzeul „George Enescu” și cu Muzeul Național al Literaturii Române și am avut ocazia să intru în „bucătăria” lor. Muzeografii sunt oameni cu studii solide, competenți, care trebuie să inventarieze, să gestioneze și să redea publicului obiecte de o inestimabilă valoare. Sunt trezorierii culturii noastre naționale. Nu ai cum să angajezi acolo un „nepot”, că nu e loc, dacă nu are experiența și studiile necesare. Și dacă le are, tot nu e loc, că nu se fac angajări de ani buni. Nu se pot face contracte frauduloase, nu se pot cheltui bani publici – că nu-s!
Culmea este că cei care au invocat acest ultim argument, al corupției din instituțiile bugetare, mi-au dat ca exemplu ICR și USR (care nu e bugetară, dar are pe mană fonduri de la stat). Păi ce treabă are sula cu prefectura, stimați prieteni? Dă burse sau alocă fonduri MNLR? Cred că încurcați borcanele. Singurii bani pe care i-a dat MNLR în ultimul timp au fost pentru organizarea TNCP 2014. Iar eu cred că acești bani au fost cheltuiți destul de transparent, a se vedea înregistrarea video a conferinței de presă de la deschidere, unde lucrurile sunt spuse pe față (cât, cum, de ce).

În final rămân cu acest șoc: dacă nici scriitorii români contemporani nu înțeleg necesitatea imperativă a unui muzeu al literaturii române, atunci cine să o înțeleagă? Vanghelie și Mazăre?
Pentru a fi însă drept până la capăt, trebuie să spun că există și oameni din breasla scriitoricească care s-au implicat, cu cuvântul și cu fapta, fie că au făcut-o în persoană, fie în mediul virtual. Nu pot aminti nume pentru că în mod cert aș nedreptăți pe cei pe care i-aș omite. Vă semnalez doar evenimentul de duminică (15.06.2014, ora 16), ultima lectură publică de poezie la MNLR, pe trepte, în fața muzeului. Detalii despre eveniment puteți găsi pe Facebook dând click aici.
De asemenea, vă pun la dispoziție mai jos filmarea pe care am realizat-o marți, pe 10 iunie, la evenimentul „Recviem pentru Muzeu”. Evenimentul a fost organizat de A.R.C.E.N. (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate http://arcen.info/) pentru a protesta față de evacuarea forțată a Muzeului Național al Literaturii Române din sediul actual. A.R.C.E.N. este până la ora actuală singurul reprezentant al societății civile care a luat atitudine în privința situației MNLR.

Publicat în Altceva-uri, Video / Audio | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | 22 comentarii

Nicolae Malaxa – portret din anii ’20 (?) și foto de grup din 1945

Dacă știe cineva când a fost realizată fotografia, aștept informația cu mulțumiri anticipate.

Nicolae Malaxa

Nicolae Malaxa, portret, anii ’20

Răsfoind într-un moment de răgaz câteva vederi din arhiva George Potra, am găsit un portret al lui Nicolae Malaxa. Am avut apoi curiozitatea să dau o căutare pe Google după fotografii ale lui Malaxa și am fost surprins să constat că există foarte puține portrete, deși industriașul român este una dintre figurile de primă mărime ale perioadei interbelice. Inclusiv articolul de pe Wikipedia folosește o poză la o rezoluție foarte slabă, scanată după un ziar. În consecință, conform principiului după care se ghidează acest blog – restituirea istoriei naționale către publicul larg, am decis să scanez și să retușez un pic fotografia și să o public online.

Nicolae Malaxa, portret, anii '20, verso

Nicolae Malaxa, portret, anii ’20, verso

Portretul nu este complet inedit în spațiul virtual, am regăsit fotografia într-o variantă alb-negru, la o rezoluție slabă, pe web site-ul pro-bike.ro
Pe de altă parte, am găsit câteva articole despre Malaxa din care portretul acestuia lipsește. Sper ca publicarea acestei fotografii la o rezoluție și calitate decente să compenseze pe viitor această lipsă.

Fotografia este realizată în formă de carte poștală la Studio Julietta. De obicei asemenea portrete erau comandate de cel fotografiat pentru a trimite câteva rânduri prietenilor.
Pe spatele fotografiei nu există nici o dată, dar presupun că este realizată la începutul anilor ’20 sau înainte. Malaxa pare destul de tânăr (35 – 40), în plus obiceiul cărților poștale cu portret propriu a cam dispărut în anii ’30.

Dacă însă știe cineva când a fost realizată cu exactitate fotografia, aștept informația cu mulțumiri anticipate.

Redau mai jos și o altă fotografie care merită popularizată. Nicolae Malaxa se fotografiază la 29 aprilie 1945 alături de echipa de muncitori de la uzinele Malaxa (în curând 23 August), înainte de plecarea la București, după o lucrare executată în „plasa Slobozia”.

Nicolae Malaxa (al patrulea din stânga), 29 aprilie 1945

Nicolae Malaxa (al patrulea din stânga), 29 aprilie 1945, alături de echipa de muncitori de la uzinele Malaxa, după o lucrare executată în „plasa Slobozia”

Aceasta fotografie face parte din extraordinara colecție lăsată de fotograful Costică Acsinte, recuperată (deocamdată doar parțial) prin admirabila muncă a lui Cezar Popescu http://colectiacosticaacsinte.eu
Un foarte bun articol despre colecția Costică Acsinte (în engleză) găsiți la adresa http://www.dailymail.co.uk/news/article-2555487/Costica-Ascintes-incredible-photographs-Romania.html

Publicat în Cei ce au fost, Recuperarea Istoriei | Etichetat , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

George G. Potra – membru titular în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România

George G. Potra

George G. Potra

Am deosebita plăcere să vă anunţ că istoricul şi cercetătorul George G. Potra, unul dintre susţinătorii principali ai acestui blog, a devenit membru titular în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România.

Joi, 8 mai 2014, în Aula Academiei din Splaiul Independenţei nr. 54, Bucureşti, a avut loc Adunarea Generală a membrilor Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România. Un punct pe ordinea de zi a fost prezentarea şi validarea noilor membri; cu 59 de voturi pentru şi 2 voturi împotrivă, istoricul George G. Potra a fost ales membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

AOSR George G. Potra

George G. Potra a fost ales membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România

 

Publicat în Altceva-uri | Etichetat , , , | 7 comentarii

Elevii premiati de NASA s-au intors acasa, dupa ce au reprezentat cu cinste Romania in SUA.

În zilele noastre, promovarea României în lume se poate face în ciuda guvernului, nu cu ajutorul său…

Dreptul la gândire, blog by Victor Potra

elevi-nasa-vianu-los-angeles-steagO vizita care face cat 10 intalniri diplomatice pentru promovarea Romaniei in SUA.
Inca o data rusine pentru Guvernul Romaniei si pentru Victor Ponta, care atunci cand presiunea publica a crescut au mintit cu nerusinare ca participarea la concursul NASA va fi sponsorizata de statul roman.

Puteti citi un reportaj extraodinar despre aceasta vizita pe ziare.com, la adresa

Vezi articol original

Publicat în Altceva-uri | Lasă un comentariu

„Un roman istoric” – de Ion Brad

Ion Brad, Un roman istoric, [recenzie la lucrarea George G. Potra, Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă, Fundaţia Europeană Titulescu, Sebeş, 2013, 576 p. + 98 ilustraţii hors texte], în „Cultura“ (Fundaţia Culturală Română, redactor şef Augustin Buzura), serie nouă, an IX, nr. 17 (468), joi 22 mai 2014, p. 14.

Un roman istoric 

de Ion Brad

Ion Brad

Ion Brad

Această nouă şi monumentală carte vine să certifice încă o dată ceea ce diplomaţii şi literaţii cunoşteau de multă vreme: George G. Potra este cel mai autorizat istoric dintre toţi cei care s-au ocupat de opera şi personalitatea lui Nicolae Titulescu, părintele diplomaţiei moderne româneşti.

Într-un discurs de acceptare a Premiului internaţional „Nicolae Titulescu“ pe anul 2010, intitulat Cu el rămân puternice bastioanele rezistenţei şi aripile speranţei româneşti, întâlnim şi această emoţionantă mărturisire:

„M-am întâlnit cu Titulescu în urmă cu peste 45 de ani. A fost şansa vieţii mele. Am fost şi am rămas fascinat de inteligenţa sa fulgurantă şi de gândirea sa fertilă. M-am robit voluntar unei mari şi perpetue descoperiri. Hrănindu-mă din înţelepciunea sa, am ajuns mai bogat în spirit şi mai generos în trăire, mai bătrân, adică mai îngăduitor în ascultare şi judecăţi. Titulescu mi-a deschis ochii spre Europa visurilor noastre, dar mi-a indus deopotrivă conştiinţa că România este şi rămâne pentru mine singurul loc pe care-l pot numi Acasă, că ea este început şi sfârşit. Titulescu a devenit pentru mine alfa şi omega trăirilor şi judecăţilor mele. Titulescu avea să fie pentru mine ceea ce Bach a fost pentru Enescu“.  Continuă lectura

Publicat în Cărți, Recenzii | Etichetat , , , , , , , , | 2 comentarii

Vasile Moldoveanu – Un tenor român pe patru continente – Carte gratuita

Vasile Moldoveanu - Un tenor român pe patru continente

Vasile Moldoveanu
Un tenor român pe patru continente

Vasile Moldoveanu
Un tenor român pe patru continente
O carte de Ioana Diaconescu & Alexandru Pătrașcu

Prin amabilitatea autorilor, vă pot pune la dispoziție încă o carte interesantă, despre o personalitate românească – tenorul Vasile Moldoveanu. Cartea o puteți descărca in format pdf de aici: Vasile Moldoveanu – Editia II

Descriere:
Acum aproape trei ani, în 2011, apărea la Editura Muzicală prima ediție a cărții Vasile Moldoveanu – Un tenor român pe patru continente. Pasiune și credință. Absența îndelungată din România a artistului (plecat din țară în 1972, revenit abia în 2010), cenzura impusă asupra informațiilor despre tenorul român de către autoritățile comuniste până în 1989, precum și inevitabila estompare a imaginii sale odată cu încheierea carierei artistice făceau ca, la data publicării primei ediții, alcătuirea unei monografii să fie dificilă.  Continuă lectura

Publicat în Carte gratuită PDF, Cărți | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Festivalul International “Lucian Blaga” 09 – 10 mai 2014

Festivalul Internaţional “Lucian Blaga” 2014 În perioada 9 – 10 mai 2014, se va desfășura la Sebeș, Lancrăm și Alba Iulia a XXXIV-a ediție a Festivalului Internațional “Lucian Blaga”.
De peste 30 de ani, festivalul reunește la Sebeș și Lancrăm , în luna mai, distinse personalități ale culturii romanești și europene, venite să cinstească memoria unuia dintre gânditorii români care constituie un reper fundamental al culturii noastre din secolul XX.
La festival va participa și istoricul George G. Potra, în calitate de moderator și lector la sesiunea de comunicări Memoriile diplomaților români – sursă în cercetarea istorică națională.
Programul complet al Festivalului îl puteți descărca în format pdf de aici: program-2014-festival_Lucian_Blaga.
Festivalul Internațional “Lucian Blaga” este cel mai important eveniment anual organizat de Centrul Cultural “Lucian Blaga” al municipiului SebeșContinuă lectura

Publicat în Altceva-uri | Etichetat , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Ion Creangă, o fotografie inedită de la 1885

Articol preluat de pe http://www.oradestiri.ro. Vezi nota de la sfârșit.

Specialiștii Muzeului Literaturii Române din Iași au descoperit recent că în patrimoniul instituției se regăsește o fotografie care îl surprinde pe scriitorul Ion Creangă, alături de A.C. Cuza (stânga) și N.A. Bogdan (dreapta). Este vorba de o copie după o ferotipie realizată la Slănic Moldova în anul 1885, când Ion Creangă se afla acolo pentru tratament, și reprezintă una dintre puținele fotografii ce îl înfățișează pe marele povestitor.

 A.C. Cuza, Ion Creangă și N.A. Bogdan, Slănic Moldova, 1885.

A.C. Cuza (stânga), Ion Creangă (centru) și N.A. Bogdan (dreapta), Slănic Moldova, 1885. Copie după ferotipie.

Ferotipia, de care pomenește N.A. Bogdan în „Povesti și bazaconii din Moldova” (București, 1923), rămâne în istoria ilustrată a personalităților literaturii române drept una ce nu dezminte deloc jovialitatea specifică lui Creangă: „Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie așa-zisă americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-și scoată poza. Dar mai tot deauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncușor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț de brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua… Într-o zi însă, aflându-se şi cu dl. A.C. Cuza, îl hotărâi să ne pozăm tustrei în grupă; ne așezarăm într-un tufiș de lângă sala de cură, Creangă stând în picioare, îndărăt și noi pe o bancă, eu la stânga, Cuza la dreapta lui”.

Ferotipia secolului al XIX-lea era una dintre cele mai ieftine și accesibile forme de a deține o fotografie. Realizată la târguri, bâlciuri sau pe stradă, aceasta nu necesita cunoștințe temeinice de optică, chimie, oricine putând să o facă.

Atelierele importante ale vremii erau deținute în special de artiști pictori-fotografi care nu făceau compromisuri în practicarea artei lor. Faptul că Siegmund Packer vede o oportunitate în multiplicarea în atelierul său a celebrei ferotipii descrise de N.A. Bogdan ne demonstrează perspectiva genială pe care a avut-o acesta în istoria fotografiei, lăsându-ne astăzi moștenire una dintre puținele reproduceri ale unei imagini memorabile. Fotografia are şi o altă latură memorială prin dedicația și însemnările de pe verso: „Lui V.A. Gheorghiță// 15/28 Februarie 1914// Iași // Radu Manoliu; Copie după originalul din 1885 la// Slănicul din Moldova// A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic)”.

Notă: Acest articol este preluat de pe website-ul http://www.oradestiri.ro
Linkul către articol aici.
Deși mi-am propus să postez în principal conținut original, cred că este justificat și efortul de a aduna în același loc informații istorice relevante pentru cultura și civilizația românească, informații care altfel s-ar putea pierde în masa „zgomotului” mediatic produs de presa modernă.

Publicat în Cei ce au fost, Portrete | Etichetat , , , , , , , , , | 7 comentarii

O poveste romaneasca. Despre inteligenta si cucerirea spatiului cosmic. Si despre indolenta, nepasare si egoism. O poveste prea romaneasca.

Dupa ce o sa se termine aurul de Rosia Montana si lemnul din paduri, ce o sa mai exportam? Curve si muncitori cu sapa? Sau inteligenta? Guvernantii Romaniei se pare ca doresc prima varianta.

Dreptul la gândire, blog by Victor Potra

Pe scurt:
Elevii romani au obtinut 34 de diplome la un prestigios concurs NASA pentru stabilirea omului in spatiul cosmic. O treime din premiile intai sunt castigate de echipe romanesti. Elevii romani nu pot merge sa beneficieze de premiile lor, la Conferinta NSS (National Space Society) din Los Angeles, daca nu-si gasesc sponsorizari private. Statul roman nu le ofera nici un ajutor. Participarea Romaniei la acest eveniment mondial mai poate fi salvata acum doar de sponsorizarile romanilor instariti, deschisi la minte si generosi.
Daca vrei sa-i sponsorizezi, da clic aici si afla cum sa intri in contact cu ei. Daca nu esti sigur, citeste mai departe si decide in cunostinta de cauza.

Aceasta este o poveste romaneasca. Despre inteligenta si cucerirea spatiului cosmic. Si despre indolenta, nepasare si egoism. Prea romaneasca.

La concursul de anul acesta (NASA Space Settlement Contest), organizat de NASA si National Space Society (NSS)

Vezi articol original 1.302 cuvinte mai mult

Publicat în Altceva-uri | Etichetat | 1 comentariu

Anii ’20, Grădina Cişmigiu, restaurantul Monte Carlo.

Anii ’20 ai secolului XX, Bucureşti, Grădina Cişmigiu, restaurantul Monte Carlo.
Clădirea restaurantului, în stil românesc, a fost proiectată de arhitectul Ion Mincu. Restaurantul a fost construit la începutul secolului XX.
Nu ştiu data exactă când a fost inaugurat – apreciez orice informaţie în această direcţie.
Restaurantul a fost bombardat în timpul celui de-al doilea Război Mondial şi restaurat conform proiectului iniţial.
De asemenea, nu ştiu când a dispărut clădirea minunată din imagine, fiind înlocuită de clădirea actuală – apreciez orice informaţie şi pe acest subiect.

Anii ’20 ai secolului XX, Bucureşti, Grădina Cişmigiu, restaurantul Monte Carlo.

Anii ’20 ai secolului XX, Bucureşti, Grădina Cişmigiu, restaurantul Monte Carlo.

Imaginea de față face parte dintr-o serie de vederi tipărite în anii ’20, care prezintă unele dintre cele mai frumoase clădiri ale orașului, reprezentative pentru „Micul Paris”, cum era numit Bucureștiul în perioada interbelică. Vederea este colorată manual, peste imaginea alb-negru.

Publicat în Bucureștii lui George Potra, Clădiri, peisaje., Fotografii, Recuperarea Istoriei | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

Lansare de carte: Diplomaţia României la OSCE

Lansarea cărţii „Diplomaţia României la OSCE”

Lansarea cărţii
„Diplomaţia României la OSCE”

Joi, 5 decembrie 2013, orele 11:00, la Sala Gafencu, sediul Ministerului Afacerilor Externe,
are loc lansarea cărţii „Diplomaţia României la OSCE” – Promovarea securităţii cuprinzătoare în Asia Centrală şi Caucazul de Sud, autor Traian Laurenţiu Hristea.
Volumul este editat de Fundaţia Europeană Titulescu.

Evenimentul se înscrie în cadrul programului Cartea Lunii la Ministerul Afacerilor Externe.

Câteva aprecieri despre carte:

Autorul evidenţiază cinci elemente specifice de contribuţie a României la activitatea OSCE, în procesul de democratizare din anumite republici foste sovietice: România a încercat să ofere soluţii care se potriveau realităţilor locale, nu să accentueze aplicarea mecanică a unor obiective abstracte; România a evitat să arate cu degetul anumite state ale regiunii care comiteau abateri. România a preferat calea dialogului şi a oferit exemplul propriu al dialogului autorităţilor de la Bucureşti cu instituţiile OSCE; România a ştiut să asculte statele din Asia Centrală şi din Caucazul de Sud, care se plângeau că unele state occidentale aplicau standarde duble în domeniul dimensiunii umane; România a promovat cooperarea şi egalitatea, evitând situarea pe poziţiile de profesor-elev; România a trimis experţi detaşaţi în capitalele acestor republici.

conf. univ. dr. Simion Costea

Coperta cărţii „Diplomaţia României la OSCE”

Coperta cărţii „Diplomaţia României la OSCE”

Cartea are, în opinia mea, câteva merite deosebite. În primul rând, este o lucrare de noutate prin conţinutul care se circumscrie obiectivului de a demonstra că statul român a dus o politică externă activă, bazată pe o activitate susţinută prin implicarea acesteia de-a lungul perioadei de la crearea CSCE / OSCE şi până în prezent în reducerea riscurilor la adresa securităţii din regiunea menţionată, de interes major pentru România, într-o manieră structurată, aferentă „pilonilor” sau „dimensiunilor“ specifice OSCE. În al doilea rând, conţinutul cărţii, bazat pe o serioasă cercetare şi pe o consistentă bibliografie formată, atât din lucrări generale ori de specialitate, cât şi din documente oficiale de arhivă ori folosite în negocierile diplomatice întreprinse şi articole din presa vremii, are un caracter de originalitate şi unul profund ştiinţific, demonstrând totodată o foarte bună capacitate de analiză şi sinteză a autorului.

conf. univ. dr. Dorel BUŞE

Publicat în Cărți, Lansare carte | Etichetat , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă – avanpremieră editorială

Avanpremieră editorială
Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă

Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă. Coperta.

Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă. Coperta.

Marţi, 10 decembrie 2013, orele 11,00, la Casa Titulescu, Şos. Kiseleff nr. 47, va avea loc lansarea lucrării Titulescu. După 50 de ani din nou Acasă, Fundaţia Europeană Titulescu, Sebeş, 2013, 573 p. + 98 ilustraţii.

La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul acestei lucrări, reconstituie dosarul tragediei marelui om politic şi diplomat român.

Prezentare de George G. Potra

30 august 1936, Cannes. Nicolae Titulescu află de demiterea sa de către cercurile guvernamentale de la Bucureşti la doar câteva ore după adoptarea acesteia.

30 august 1936, Cannes. Nicolae Titulescu află de demiterea sa de către cercurile guvernamentale de la Bucureşti la doar câteva ore după adoptarea acesteia.

„Nicolae Titulescu a murit de două ori.
Prima dată la 29 august 1936.
Atunci când, nedrept, duşmanii din ţară şi străinătate l-au scos pentru totdeauna din viaţa politică activă.
A doua oară la 17 martie 1941.
Atunci când, prematur, a cedat suferinţei fizice şi morale, abandonându-se în braţele lui Thanatos.
Proscris, Titulescu a fost obligat să ia calea exilului.
Timp de 1.660 zile, Titulescu a parcurs însingurat drumul Golgotei, care l-a dus implacabil spre Ţara Drepţilor. A rămas însă devotat fără rezerve Ţării. Înfrângând boala, ostilitatea, izolarea politică şi fizică, a pus în slujba Neamului şi a Lumii epocii sale un univers de Idei şi Acţiune. A încercat şi a reuşit să depăşească limitele posibilului.
Faţă de ascensiunea forţelor revanşarde şi de accentuarea pretenţiilor privind modificarea geografiei politice a continentului, Titulescu a chemat la un efort de stimulare a proceselor de solidarizare şi coagulare a tuturor forţelor progresiste şi democratice împotriva dictaturilor şi dictatorilor.
Lucid şi curajos, Titulescu a respins toate dictaturile, afirmând că nu există deosebiri de fond între acestea, că în esenţă dictaturile sunt identice, că nazism=fascism=comunism.
A somat democraţiile europene să abandoneze definitiv lumea himerelor şi a compromisurilor, conciliatorismul cu regimurile totalitare, cu promotorii revizionismului şi revanşismului.
A avut din nefericire destinul Casandrei. Continuă lectura

Publicat în Cei ce au fost, Cărți, Lansare carte | Etichetat , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

1909. Biserica ortodoxă rusă „Sf. Mihail“ din Cannes.

Biserica ortodoxă rusă „Sf. Mihail“ din Cannes. Vedere din 1909.
La această biserică au fost ținute funeraliile lui Nicolae Titulescu pe 24 martie 1941, diplomatul român fiind înmormântat în cimitirul aceleiași biserici.

Biserica ortodoxă rusă „Sf. Mihail“ din Cannes. Vedere din 1909.

Biserica ortodoxă rusă „Sf. Mihail“ din Cannes. Vedere din 1909.

Fotografie din cartea în pregătire „Titulescu – după 50 de ani din nou acasă“ de George G. Potra. Volumul va apărea sub egida Fundației Europene Titulescu şi cu sprijinul Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga” Sebeş.

Publicat în Clădiri, peisaje., Fotografii | Etichetat , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

1909. Regina Elisabeta a României, prințul Carol al II-lea și Wilhelm, prințul moștenitor al Germaniei.

Una dintre preocupările mele este găsirea și sistematizarea diferitelor fotografii vechi, care dau seamă de istoria României. Există încă pe internet asemenea fotografii care sunt „cvasi-invizibile” deoarece, lipsindu-le adnotările, nu apar în căutări. Și chiar când le găsim, din noroc sau întâmplare, ele au puține informații atașate.
Credința mea este că prin datare, prin identificarea personajelor și a locului, aceste fotografii pot fi redate fondului istoric și cultural românesc, îmbogățindu-l semnificativ.

Cu această postare debutez un demers în care puteți da cu toții o mână de ajutor pentru a completa „puzzle-ul” acestor fotografii: Recuperarea Istoriei.
Sub toate imaginile de acest gen voi posta atât informațiile pe care le știu cât și presupunerile rezultate din corelația cu alte informații, precum și informațiile care ar trebui completate. Ce puteți face voi? În primul rând, să completați golurile în cazul în care cunoașteți informațiile lipsă sau să mă trimiteți la o sursă care ar putea conține acele informații (resurse online, cărți, enciclopedii, colecții din biblioteci). În al doilea rând, să distribuiți fotografia în cât mai multe medii, cu informațiile deja existente, și cu mesajul acesta: Știi ceva despre aceasta fotografie? Ajută-ne să recuperăm istoria!
Posibilitatea ca fotografia să ajungă sub ochii cuiva care să aibă cunoașterea necesară crește astfel exponențial. Cu ajutorul vostru, al tuturor celor care citiți acest blog, avem o șansă!

1914. Regina Elisabeta a României, prințul Carol al II-lea și Wilhelm, prințul moștenitor al Germaniei.

1914. Regina Elisabeta a României, prințul Carol al II-lea și Wilhelm, prințul moștenitor al Germaniei.

Personajele.
În stânga este în mod cert Regina Elisabeta a României (Elisabeta de Wied), soția lui Carol I al României, cunoscută și sub numele său literar, Carmen Sylva. În dreapta este Prințul Carol, viitorul Carol al II-lea.
În centru este Wilhelm, ultimul Prinț moștenitor al Germaniei (Friedrich Wilhelm Victor Augustus Ernest).
În stânga spate, în costum popular românesc, conform indicațiilor de pe fotografie, ar trebui să fie Principesa Elisabeta a României, fiica Reginei Maria și sora lui Carol al II-lea, viitoarea Regină a Greciei.
În dreapta spate, cu pălărie și manșon, se află conform viitoarea Regină Maria, indicată pe poză ca fiind „crown princess”.

Data.
Cu siguranță fotografia datează de dinainte de moartea Regelui Carol I. Atitudinea și ținuta Reginei Elisabeta nu sunt compatibile cu doliul. De asemenea, cred că fotografia datează de dinaintea declanșării Primului Război Mondial. Este puțin probabil ca această reuniune să fi avut loc după criza internațională pricinuită de asasinarea Arhiducelui austro-ungar Franz Ferdinand, la Sarajevo. Comparația cu alte fotografii ale lui Carol tânăr și considerentele anterioare ne fac să propunem datarea între cel mai devreme 1911 și prima jumătate a lui 1914. Conform comentariilor, fotografia este este luată la 1909, în timpul vizitei prințului moștenitor Wilhelm în România.

Locul.
Înclin să cred că fotografia este realizată în timpul unei vizite în Germania a Reginei Elisabeta a României, însoțită de principesa Elisabeta. Începând cu 1912 Carol al II-lea a studiat la Academia Militară de la Potsdam, deci era deja în Germania. În schimb nu am nici un indiciu asupra orașului și a reședinței unde a fost realizată fotografia.

Povestea.
Nu știu nimic despre împrejurările în care a fost făcută această fotografie. Cu ce ocazie, care este contextul istoric. Orice informații aici sunt binevenite.

Considerente speciale.
Dincolo de faptul că această fotografie este practic inedită în spațiul virtual românesc, deși ea există pe web dacă reușești să o găsești în arhivele electronice on-line, această imagine este importantă și pentru că prezintă una dintre foarte rarele apariții ale Principesei Elisabeta în fotografii oficiale de dinainte de 1914. Se știe faptul că era foarte retrasă și în relații nu tocmai călduroase cu familia sa. Excepția o constituia mătușa sa, regina poetă, Carmen Sylva, alături de care apare aici.

Fotografia este preluată din Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, colecția George Grantham Bain.

Publicat în Fotografii, Oameni, întâmplări., Recuperarea Istoriei | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , | 12 comentarii

1986, Săcuieu. Case țărănești din secolul XIX.

Săcuieu, 1986. George Potra cu soția sa, Ana Potra.

Săcuieu, 1986. George Potra cu soția sa, Ana Potra.

În 1985 și 1986 am fost împreună cu bunicul meu, istoricul George Potra, în Ardeal, la Săcuieu. Ultimele case construite în secolul XIX urmau să fie demolate. Cu un Smena și cu câteva filme Azomureș, am colindat Săcuieul încercând să facem ceea ce George Potra a făcut încă din anii ’30 pentru București: să salvăm în imagini, pentru memoria noastră culturală, o ipostază a spațiului și tradițiilor românești.

Săcuieu, 1986. George Potra și descendenții săi pe linie masculină.

Săcuieu, 1986. George Potra și descendenții săi pe linie masculină. De la stânga la dreapta: Victor Potra (nepot), George G. Potra (fiu), George Potra, Adrian Sandu (nepot).

Fotografiile de mai jos surprind imagini din gospodăria tradițională din Săcuieu, cu o arhitectură specifică economiei de tip pastoral-agricol.

Mai întâi două case țărănești vechi, construite în a doua jumătate a secolului XIX. Acoperiș din paie, pereți din bârne de lemn, tencuiți cu pământ amestecat cu paie tocate mărunt peste care se zugrăvea. Prispa din lemn este o caracteristică a caselor din zonă care s-a păstrat până în ziua de azi. Casele aveau trei încăperi: tinda, cămara și camera de locuit. Să nu uităm că aici locuiau uneori familii cu 4 – 5 copii.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

În următoarea fotografie se pot observa bârnele rotunde care ies din tencuială, pe la colțuri și în mijlocul peretelui din spate.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

În această imagine se poate observa structura casei, sub tencuiala căzută: bârne de lemn cu spațiile umplute cu pământ.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Casă românească din secolul XIX. Fotografie din 1986.

Apoi o șură (grajd) veche, datând de la sfârșitul secolului XIX, construită de asemenea din bârne de lemn și acoperită cu paie. Se poate observa îmbinarea bârnelor, la colțuri, în „coadă de rândunică”. Casa din spate, deși are acoperișul renovat, este construită la începutul secolului XX, pe la mijlocul anilor ’20. Inițial casa era acoperită cu șindrilă de lemn.

Săcuieu. Șură (grajd) veche, datând de la sfârșitul secolului XIX. Fotografie din 1986.

Săcuieu. Șură (grajd) veche, datând de la sfârșitul secolului XIX. Fotografie din 1986.

Și, în fine un cuptor tradițional din pământ pentru copt pâine. Deși nu au fost demolate forțat, construcția de noi cuptoare de pâine a fost descurajată agresiv pe vremea comunismului, prin dezaprobarea manifestată de autoritățile locale față de „atitudinile mic-burgheze”. Cuptorul din imagine datează de dinainte de 1946 și a fost reparat de multiple ori. Un detaliu surprinde lemnele pregătite pentru foc, în așteptarea făinii care se obținea cu mare greutate pe atunci.

Săcuieu. Cuptor tradițional din pământ pentru copt pâine, prima jumătate a secolului XX.

Săcuieu. Cuptor tradițional din pământ pentru copt pâine, prima jumătate a secolului XX. Fotografie realizată în 1986.

Săcuieu. Lemnele de foc pregătite pentru coptul pâinii. 1986

Săcuieu. Lemnele de foc pregătite pentru coptul pâinii. 1986

Acest material vine în completarea altui post despre Săcuieu, pe care îl puteți citi aici:
1985. Săcuieu, un capăt de timp.

Publicat în Clădiri, peisaje., Fotografii, Potreștii, Povești | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Avanpremieră editorială: Nicolae Titulescu, Corespondenţă, volumul II (1920–1939)

Joi, 28 noiembrie 2013, orele 11,00, la Casa Titulescu din Şos. Kiseleff nr. 47, va avea loc lansarea lucrării Nicolae Titulescu, Corespondenţă, volumul II (1920–1939), partea I şi partea a II-a, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2013, 1.094 pagini şi 30 ilustraţii.

Coperti Corespondenta  N. Titulescu, volumul II (1920–1939)

Coperti Corespondenta N. Titulescu, volumul II (1920–1939)

Acest demers face parte dintr-un program naţional ce implica identificarea, cercetarea şi valorificarea documentelor Nicolae Titulescu aflate în arhivele şi bibliotecile tuturor marilor capitale occidentale şi acelea ale vecinilor României, foşti sau nu aliaţi, program din păcate abandonat de guvernele de după 2004.

Actuala lucrare, în cele două părţi ale sale, inserează 354 documente (piese) provenind din Fondul Nicolae Titulescu, segmentul Corespondenţă, de la Hoover Archives, aduse în ţară în decembrie 2003 de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, la capătul vizitei de cercetare şi documentare întreprinsă la Stanford University, California, S.U.A. Continuă lectura

Publicat în Cărți, Documente, Lansare carte | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1920. Carol al II-lea decorează ofițeri japonezi la Tokyo.

13 iulie 1920, Japonia.
Principele Carol (viitorul Carol al II-lea) decorează ofițeri japonezi cu ordine și medalii românești la Câmpul de instrucție de la Yoyogi din Tokyo.

1920. Carol al II-lea decorează ofițeri japonezi la Tokyo

1920. Carol al II-lea decorează ofițeri japonezi la Câmpul de instrucție de la Yoyogi din Tokyo.

Fotografie din Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii.

Imagine din cartea în pregătire „133 de ani de relații România – Japonia“ de Ion Scumpieru. Volumul va apărea sub egida Fundaţiei Europene Titulescu.

Publicat în Fotografii, Oameni, întâmplări. | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

1941. Înmormântarea lui Nicolae Titulescu.

Nicolae Titulescu a murit pe 17 martie 1941, la Hotel Carlton, în Cannes, și a fost  înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“, tot în Cannes.
În acest material prezentăm câteva imagini de la  funeraliile marele diplomat român.

Certificat deces Titulescu

18 decembrie 1941, Cannes. Extras din registrul de decese pe anul 1941 al Primăriei din Cannes pe numele Nicolae Titulescu (decedat la 17 martie 1941, la Hotel Carlton).

Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Nicolae Titulescu

24 martie 1941, Cannes. Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Nicolae Titulescu, înfăşurat în tricolorul românesc şi înconjurat cu flori, având deasupra „Steaua României“, depus în Biserica „Sf. Mihail“ pentru un ultim omagiu din partea familiei, rudelor, prietenilor, oficialităţilor.

Joseph Paul-Boncour la ceremonia înmormântării lui Nicolae Titulescu.

24 martie 1941, Cannes. La ceremonia înmormântării lui Nicolae Titulescu, printre cei prezenţi s-a aflat, cu titlu particular, şi Joseph Paul-Boncour, fost prim-ministru şi ministru de Externe al Franţei.

Elena Văcărescu

24 martie 1941, Cannes. Elena Văcărescu soseşte pentru a aduce un ultim omagiu lui Nicolae Titulescu, căruia i-a fost colaboratoare şi prietenă.

Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Nicolae Titulescu

24 martie 1941, Cannes. Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Nicolae Titulescu în Biserica „Sf. Mihail“.

Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Nicolae Titulescu

24 martie 1941, Cannes. Sicriul cu trupul neînsufleţit al lui Nicolae Titulescu este scos pe braţe din Biserica „Sf. Mihail“.

Cornelia Nenisor

24 martie 1941, Cannes. Sora lui Nicolae Titulescu, Cornelia Nenişor, părăseşte Biserica „Sf. Mihail“ după încheierea ceremoniei de înmormântare a lui Nicolae Titulescu.

Ecaterina Titulescu

24 martie 1941, Cannes. Urmat de membrii familiei, de prieteni, colaboratori, oameni politici şi diplomaţi, români şi străini. În imagine, Ecaterina Titulescu conduce pe marele dispărut până la cripta ce i-a fost rezervată în cimitirul Bisericii „Sf. Mihail“.

Fotografii din cartea în pregătire „Titulescu – după 50 de ani din nou acasă“ de George G. Potra. Volumul va apărea sub egida Fundației Europene Titulescu şi cu sprijinul Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga” Sebeş.

Publicat în Documente | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

1941. Ion Antonescu refuză trimiterea unei delegații țărăniste la funeraliile lui Nicolae Titulescu.

În martie, 1941, Iuliu Maniu îi solicită generalului Ion Antonescu aprobarea pentru trimiterea unei delegații din partea Partidului Național Țărănesc la la funeraliile lui Nicolae Titulescu. Marele diplomat român murise pe 17 martie 1941, la Hotel Carlton, în Cannes, și urma să fie înmormântat pe 24 martie.
Din delegație urmau să facă parte: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Pan Halippa, Sever Bocu, Mihai Răutu, Ilie Lazăr, Aurel Leucuţia, Nicolae Penescu și Gheorghe Popp.
Ion Antonescu respinge cererea cu următoarea rezoluție: „Nu se poate. Demonstraţii politice nu tolerez“. Rezoluția este scrisă și semnată de general chiar pe cerere.

Martie 1941, Bucureşti. Rezoluţia generalului Ion Antonescu – „Nu se poate. Demonstraţii politice nu tolerez“ – pe propunerile Partidului Naţional Ţărănesc privind delegaţia la funeraliile lui Nicolae Titulescu.

Martie 1941, Bucureşti. Rezoluţia generalului Ion Antonescu privind delegaţia la funeraliile lui Nicolae Titulescu.

Deși îl cunoștea foarte bine pe Titulescu, încă de pe vremea când colaboraseră împreună la Legaţia României la Londra (1923 – 1926), credem că sunt 2 motive pentru care Antonescu refuză trimiterea delegației. În primul rând modul foarte strict și autoritar în care Antonescu conduce statul român. Trimiterea acestei delegații era totodată și o declarație de independență din partea Partidului Național Țărănesc, lucru intolerabil pentru viitorul mareșal. În al doilea rând, Titulescu a crezut întotdeauna în colaborare internațională, în puterea argumentului, în primatul cuvântului și al dreptului în fața forței. Antonescu însă este un adept al autorității, al forței economice și militare, cu care speră să recâștige statutul anterior al României, precum și teritoriile pierdute în 1940. Din acest punct de vedere, putem spune că Antonescu este opusul lui Titulescu, lucru care a influențat poziția generalului față de diplomatul român atât înainte cât și după moarte.

Document din cartea în pregătire „Titulescu – după 50 de ani din nou acasă“ de George G. Potra. Volumul va apărea sub egida Fundaţiei Europene Titulescu şi cu sprijinul Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga” Sebeş.

Publicat în Documente | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii