Moştenirea lui George Potra – articol de Dumitru Bădiţa

                                           MOŞTENIREA LUI GEORGE POTRA

George Potra, 21 martie 1982

George Potra, 21 martie 1982

Pasionaţii de istoria Bucureştilor au citit, cu siguranţă, studiile lui George Potra. Cea mai cunoscută carte a lui se numeşte „Bucureştii de ieri” şi găseşti între coperte toată suflarea veacurilor care s-au rostogolit peste  urbe de la întemeierea ei. În evocarea minuţioasă a cercetătorului arhivelor, alaiurile domnilor fanarioţi bat la porţile oraşului, vizitii îşi mână trăsurile în noapte pe Podul Mogoşoaiei, case strălucitoare se prăbuşesc sub loviturile soartei şi altele se ridică peste ruinele lor, muzicanţi celebri concertează în grădini cu sclipici, boierii participă la şedinţe de spiritism, căpitanii bagă spaima în târgoveţi, mahalagii se bat cu ciomege. O lume dispărută, aproape uitată, la fel ca istoricul care i-a dat viaţa de plumb a tiparului.

Din miile de străzi ale Bucureştilor de azi, autorităţile nu au găsit o stradă, o intrare, un gang, ceva, ca să-i pună numele unuia dintre cei mai fanatici cronicari ai Capitalei. Ingrat oraş! Cine sunt urmaşii lui George Potra? Ce arhivă le-a lăsat moştenire meticulosul cercetător care a traversat comunismul ţinând în mână un baston cu mâner de chihlimbar? Ce rădăcini a avut omul care  ştia toate cotloanele şi toate istoriile Bucureştilor?

Origini

Doi oameni păstrează în prezent memoria lui George Potra: fiul său, George G. Potra, şi fiul acestuia, Victor Potra. Unul e la rândul său istoric, cercetează documentele rămase de pe urma tatălui său, pune ordine în hârtii, scrie cărţi, celălalt scanează poze valoroase şi le postează pe internet, cu explicaţii amănunţite şi riguros formulate. Pe Victor l-am cunoscut la un cenaclu literar, aşa că îmi e uşor să-l observ în capătul străzii, aşteptându-mă. E sâmbătă după-amiaza, adie un vânticel de primăvară ireversibilă care desface muguri şi spuzeşte cu galbenul tufelor de Forsythia parcurile Bucureştilor. Intrăm într-un bloc plin de schele. Muncitorii aplică pe pereţii exteriori plăci de polisitiren. Pe holuri, zac îngrămădite mese şi dulapuri, ghivece de flori. Face lumea curăţenie, îşi primeneşte aerul prin apartamente. Victor se strecoară printre mobiliere ca printr-un tranşeu. Are ceva de adolescent gata să întreprindă o aventură, deşi a trecut de 40 de ani. Bonom şi grijuliu să nu se piardă în detalii a căror nepricepere m-ar putea arunca în confuzie. Deschide laptopul şi după câteva clickuri, apare blogul lui numit elocvent „Cutia cu vechituri a lui Potra”.

Poze rare, unice, irizate de lumina ecranului, sunt derulate ca într-un film mut. Poze cu o familie de ardeleni: bărbatul, mustăcios, îmbrăcat în strai alb, stă solemn pe scaun, femeia în picioare, puţin mai în spate, iar de o parte şi de alta doi copii, cu căpşoare dodoloaţe, tunşi cu breton, şi parcă gata să o şteargă afară, pe maidan, la joacă. Băieţelul din stânga fotografiei e George Potra. Avea patru ani şi familia sa abia se mutase, în anul acela, 1911, în Bucureşti, undeva prin spatele Oborului. Veneau dintr-un sat clujean de la poalele munţilor Vlădeasa, numit Săcuieu. Capul familiei, Crăciun Potra, deşi avea gospodărie, câştiga bani din meseria de geamgiu. Umbla câteva luni pe an cu geamuri în spate prin oraşele Transilvaniei şi vechiului Regat. Apoi s-a hotărât să treacă munţii cu toată familia şi să îşi încerce norocul la Bucureşti, unde se construia mult înaintea primului război mondial şi noile case aveau nevoie de geamuri. Îl mai pusese la drum şi dorinţa ca fiii lui să înveţe carte românească şi nu ungurească aşa cum îi obligau acasă Legile Apponyi.

Bucureştiul ca destin

Acesta a fost începutul vieţii de bucureştean a lui George Potra, care nu se va mai muta nicăieri şi îşi va duce destinul până la capăt în oraşul pe  care l-a studiat cu fervoare. „Uite, aici e bunicul meu la liceu, unde i-a avut colegi pe Constantin Noica şi pe Barbu Brezianu, iar unul dintre profesori le-a fost Perpessicius. Şcoală, bunicul meu nu a reuşit să facă decât după întoarcerea din prizonierat a lui Crăciun Potra, tatăl lui. Ştii, venise războiul, şi Crăciun, deşi se stabilise în Bucureşti, era încă supus austro-ungar. L-au luat la război. A căzut prizonier şi ani de zile a muncit şi a rătăcit prin Rusia. Între timp, ai lui, acasă, erau muritori de foame. Copiii alergau după trăsuri, să prindă cotorul unui măr, dacă îl arunca cineva pe jos. George Potra făcea de toate: a fost lustragiu, vânzător de ziare, a lucrat chiar şi într-un cazinou. După ce s-a întors din prizonierat, tatăl lui s-a apucat iar de pus geamuri, şi-a deschis prăvălie şi familia a dus-o mai bine, astfel încât George Potra a fost dat la şcoală, la liceul Matei Basarab.” Nepotul a devenit specialist în biografia bunicului. Pe o pagină de blog i-a redactat succint traseul vieţii: licenţa Facultăţii de Filozofie şi Litere, specialitatea Istorie, în 1932; premiul Academiei Române pentru lucrarea „Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România”, scrisă sub îndrumarea lui Nicolae Iorga; alt premiu al Academiei Române pentru lucrarea „Hanurile bucureştene”; membru al Ordinului Coroana României, în grad de cavaler; anticar, profesor, bibliotecar, inspector general, filatelist, bibliofil, doctor docent, numismat, etc. „Eu l-am redescoperit pe bunicul meu după 2009. Până atunci, dusesem o viaţă de patron, aveam firmă de producţie audio-video, câştigam bani, mă învârteam în lumea aia unde nu-ţi pui problema zile de mâine. Apoi afacerile nu mi-au mai mers. Febra banilor s-a dus. Asta mi-a redeschis o poartă către bunicul. Văzusem cum e să ai bani, voiam înapoi la cultură. Eu am absolvit o facultate de inginerie în anii 80, dar după revoluţie am făcut Filozofia. Am început să cercetez arhiva familiei, manuscrisele lui George Potra, pozele vechi, care stau teancuri închise într-o boxă, sub cheie, şi de unde tatăl meu îmi dă cu porţia, să le public pe blog. Se teme să nu le risipesc. Eu l-am cunoscut îndeaproape  pe bunicul meu. Sunt născut în 1969, iar el a murit în 1990. Avea optzeci şi ceva de ani. Cum să îţi spun, eu l-am pregătit pentru mormânt, eu l-am spălat, cu mâinile mele! E îngropat la Sfânta Vineri.”

Arhiva interzisă

Umbrele serii intră în cameră prin geamul deschis. Auzim uruitul liftului, uşi trântite, voci, zgomote de dulapuri împinse pe holuri. E rumoarea unei seri de sâmbătă animate de energii primăvăratice. Oamenii trebăluiesc prin apartamente, cară, aranjează, noi stăm cu un laptop în faţă şi îl evocăm pe unul dintre cei mai pasionaţi istorici ai Bucureştilor, cercetător prin arhive, dar şi om de teren,  mereu cu aparatul de  fotografiat în mână, atent la fiecare transformare a oraşului lovit de cutremure, de furia demolărilor dirijate politic, dar şi lăbărţat în întinsul câmpiei care şi-a cedat pământurile noilor cartiere.

Istoricul George Potra

George Potra

Bunicul meu era un om elegant, şi pe stradă, şi acasă, purta pantaloni de stofă, era mereu surâzător, foarte amabil, cu tabieturi, deşi fuma rar, ţinea pe masă o scrumieră din jad cu vultur din bronz.” Rareori întâlneşti un nepot atât de preocupat de memoria bunicului său. Şi-l aminteşte lucrând meticulos la o masă mare din sufragerie, plină mereu cu hârtii, cărţi, fotografii. George Potra, care deţinuse împreună cu mama sa un anticariat, „Bibliofila” , în interbelic, colecţionase un număr impresionant de cărţi vechi, unele în slavonă, de fotografii de epocă, de obiecte decorative preţioase, toate rămase în casa sa şi după instalarea comunismului. Posedarea anumitor lucruri devenise riscantă. Nu trebuia să ştie toată lumea ce conţine arhiva lui George Potra. Un fel de tăcere domnea în familie pe seama arhivei. Discreţia era cuvântul de ordine. „Bunicul păstra fotografii cu regi, cu personaje politice interbelice, avea fotografii cu Goga. Poetul trebuia să-i fie naş, numai că între timp Goga a murit. Multe dintre fotografii au fost ascunse. Alte documente au fost vândute statului. Au rămas totuşi destule şi îmi fac o datorie faţă de bunicul meu să le public pe blog. Pentru

mine, poza cea mai emoţionantă este o carte poştală cu mama lui George Potra şi copiii ei trimisă rudelor din Ardeal imediat după primul război mondial. Bărbatul ei era încă în prizonierat, în Rusia, iar ea se chinuia în Bucureşti cu copiii. Poza aceea trimisă în Ardeal era un strigăt al sângelui care încerca să refacă legăturile cu cei care supravieţuiseră războiului. Bunica voia să afle  cine mai rămăsese în viaţă din neamul lor.” Căutaţi pe internet  „Cutia cu vechituri a lu’ Potra”. Sunt acolo poze unice, ferestre către o epocă interbelică redescoperită după revoluţie şi exaltată, dar totuşi plină de mistere ale căror umbre se întind până în zilele noastre. Sunt acolo şi confesiuni ale nepotului Victor Potra despre „Spaţiul Magic”, cum denumeşte el apartamentul de trei camere în care bunicul George Potra înghesuise o lume fabuloasă de artefacte de la un topor din neolitic până la o şopârlă din sticlă lucrată cine mai ştie pe unde: „…acel loc avea o magie aparte, era Peştera lui Alladin în trei camere de bloc. Densitatea de obiecte de artă, de cărţi, tablouri, statuete şi câte altele avea o armonie încântătoare. Foarte uşor totul ar fi putut arăta ca un depozit, dar de fapt obiectele îţi cântau cumva încă de la intrare: „Uită-te şi la mine! Ascultă şi povestea mea!” …Dacă şopârla din sticlă a fost pasiunea mea la 6-7 ani, mai târziu zăboveam fascinat asupra uneia dintre primele cărţi româneşti, scrisă de mână în alfabetul chirilic în secolul al XVI-lea… Era o carte de învăţătură bisericească, nu conta atât ce scria – deşi blamata rusă făcută în şcoală tot a avut un efect bun, puteam descifra uşor mare parte din scrierea chirilică – nu conta deci neapărat conţinutul cât percepţia vie a faptului că la o mie cincisute şi ceva cineva scrisese această carte pentru ca alţii s-o poată citi într-o limbă pe care eu o înţelegeam. Aveam rădăcini. Ştiam că SUNT, şi nu de ieri, de azi.”

Bastoanele lui Potra

Istoricul George G. Potra, fiul lui George Potra, e un bărbat trecut de 70 de ani. E îmbracat în negru şi mă întâmpină cu o anumită sobrietate, chiar răceală. Nu scapă de ea nici după ce începem conversaţia, dar apoi, carcasa invizibilă se crapă, uşor, uşor, şi confesiunea îşi face loc în răspunsurile sale. „Dle, pentru cineva care a trăit în mahala, care a dus acolo o viaţă cu lipsuri multe, dle, dorinţa de a-şi depăşi condiţia e mare. Eu am avut toată viaţa grija asta, să respect numele Potra, să nu îl fac de ruşine. Moştenirea numelui e foarte grea pentru cineva venit de jos. Pentru mine are o mare gravitate. Gândeşte-te că tatăl meu a cunoscut foamea, era război, copiii furau marmeladă din depozitul german din Obor. Unii au fost împuşcaţi de soldaţi. Tata a scăpat,  a învăţat carte, a început doctoratul cu Nicolae Iorga şi l-a terminat cu Constantin C. Giurescu. Tata era un om pe care nu aveai cum să nu-l observi. Avea un mers elegant şi nu îşi începea ziua fără să se bărbierească. Purta cămăşi cu manşetă dublă, cu buton de aur, avea pălărie, baston. ”  Istoricul se ridică de pe scaun şi traversează camera până la soba de teracotă. Ridică din colţul sobei două bastoane negre.

George Potra, pe Kiseleff

George Potra, pe Kiseleff

Unul are mâner de argint încrustat, altul mâner de chihlimbar. „Uite-le, cu astea se plimba George Potra prin Bucureşti. Mă lua cu el pe străzi şi când vedea un nume de general sau de domnitor pe o plăcuţă mă întreba imediat: „ştii cine a fost ăsta?” Dacă nu ştiam, îmi spunea el. Mă mai lua câteodată, când eram copil, prin anii 50, să vindem obiecte de anticariat undeva dincolo de Podul Colentinei, la capătul Şoselei Fundeni. Umplea două geamantane cu monede, cărţi, poze, tablouri, luam tramvaiul din Filantropia şi ne duceam la talcioc. Era zi mare dacă ne întorceam acasă cu 5 lei.”

Cazania călătoare

Se aşază din nou pe scaun, fără să lase bastonul din mână. Când vorbeşte şi gesticulează, îl agită prin aer.  Îl întreb dacă pasiunea tatălui său pentru istorie şi cărţi vechi i s-a tras de la incursiunile făcute în copilărie pe străzile Bucureştilor şi prin anticariatele înţesate cu cărţi şi patronate de oameni binevoitori pe care, de altfel, i-a şi evocat cu tandreţe şi recunoştinţă. „Nu, să vezi, povestea e mai de demult. În 1643 a apărut la Iaşi Cazania lui Varlaam. După câţiva ani,

un grup de ţărani din Săcuieu trece munţii în Moldova cu vreo câteva perechi de boi. Reţineţi, câteva perechi de boi! S-au dus, dle, să dea boii pe o Cazanie a lui Varlaam! Au adus cartea şi au pus-o în biserica din satul lor. Pe carte sunt scrise numele celor care au fost la Iaşi. Cei mai mulţi sunt Potra. Cazania a supravieţuit până în zilele noastre. Bunicul s-a ocupat un pic de restaurarea ei. Acum e în îngrijirea mea.”  Pentru George Potra, cărţile au fost vehicule cu ajutorul cărora a călătorit în epoci apuse şi, în acelaşi timp, a reuşit să-şi surmonteze condiţia socială. Avea un cult pentru carte ca obiect, format din adolescenţă, când anticarii îi puneau în mână ediţii vechi şi îi mai lăsau din preţ văzând că îi place să citească şi să colecţioneze. Băiatul învăţase să citească vânzând ziare pe străzile oraşului. Mai târziu, va ajunge bibliotecarul lui Iorga, ale cărui conferinţe le asculta cu sfinţenie. Tot în acele vremuri, George Potra a început să şi fotografieze. Îşi cumpăra câte un aparat te miri de pe unde şi făcea poze prin oraş. Când a auzit că Iorga a fost asasinat, şi-a luat aparatul şi s-a dus la capela din cimitirul Bellu, unde fusese depus trupul neînsufleţit al savantului. George Potra a intrat în cimitir cu aparatul în mână, s-a apropiat de capelă, dar a fost atacat, bătut, iar aparatul confiscat. „Bine că a scăpat numai cu atât, că putea foarte uşor să fie împuşcat, dar posteritatea a fost lipsită de vreo câteva fotografii ale lui Iorga după ce a fost omorât. Nu există decât o singură fotografie, aceea realizată în pădure de un francez, acolo unde a fost descoperit cadavrul savantului.” Incidentul brutal din cimitirul Bellu nu l-a descurajat desigur pe George Potra. Avea să fotografieze toată viaţa şi să lase moştenire fotografii valoroase din viaţa Bucureştilor. Îl vom regăsi mai târziu, cu un aparat rusesc, Smena, pozând demolările din anii 70-80. Oraşul se schimba dramatic sub ochii săi, dispăreau străzi întregi, iar George Potra voia să fie martorul acelor timpuri.

Prezent refuzat

George Potra si fiul său, George G. Potra

George Potra si fiul său, George G. Potra, 1982

George Potra a traversat două mari epoci istorice, tumultoase şi, pentru unii, tragice: interbelicul şi comunismul, iar din postcomunism a mai prins exact un an. În interbelic a fost ataşat de liberali. S-a implicat în campania electorală a lui Gheorghe Brătianu. Rivalitatea dintre cele două mari partide, Liberal şi Naţional-Ţărănesc, căpăta deseori forme violente, adevărate încăierări de stradă. „A mâncat şi tata bătaie până la schilodeală, înainte de război.” După război, a refuzat să intre în PCR şi în Academia Română, Secţia de Istorie, condusă în acea vreme de Mihai Roller, celebrul măsluitor al istoriei naţionale. „Tata nu a mai publicat nimic timp de 15 ani. Şi-a reluat activitatea publicistică prin intermediul Bisericii, pentru care cerceta arhivele  şi scria mici articole pe diferite subiecte. Apoi a devenit membru al Societăţii de Istoria Medicinei, care i-a dat ocazia să publice în revista ei.” Cea mai mare bucurie a istoricului a fost publicarea în două volume a cărţii „Bucureştii de ieri”, în martie 1990, cu vreo câteva luni înainte să moară. Ajuns octogenar, istoricul şi-a dedicat cartea, cu „prinos de recunoştinţă”, părinţilor săi, Maria şi Crăciun Potra, care s-au pornit cândva din satul lor transilvan, au îndurat în Bucureşti lipsuri multe, dar au şi muncit pe brânci pentru cei doi copii, ca să-i ţină la şcoală şi să-i ferească de uriciunea unui trai mizer. Mama soției lui, fiica unui antreprenor în

domeniul materialelor de construcţii, îi dăduse bani să-şi deschidă un anticariat, „voia unul mare, dle, ca la Paris!” Anticariatul a funcţionat bine, cu întâlniri literare, dar a falimentat din cauza războiului. La optzeci de ani, înainte să fie doborât de un cancer la plămâni, George Potra şi-a ţinut capodopera în mână, a mângăiat-o cu gesturi tandre, aşa cum făcea cu orice carte. A murit împăcat că lasă moştenire nu numai familiei, ci Bucureştilor, o carte de istorie de aproape 900 de pagini. „Dle, eu am în lucru o carte despre tatăl meu, o cronografie, vreau să public cele 1000 de fotografii şi convorbirile mele cu el. Am făcut cadou multe cărţi ale lui. Ştiţi care este adevărata moştenire pe care mi-a lăsat-o? Intransigenţa. Sigur, dacă vă referiţi la lucruri, în afara arhivei, da, i-am păstrat o cravată veche de 50 de ani. Am curăţit-o şi o port ca pe un fetiş.”

S-au scurs deja două ore de conversaţie. Fluidul evocării se risipeşte în jurul nostru. Din povestitor încălzit de fluxul evocărilor de familie, gazda mea redevine istoricul sobru de la începutul întâlnirii. Îmi iau la revedere şi ies. Vântul de primăvară învolbură praful pe alei. Mă pierd pe străduţe cu nume de funcţii medievale: str. Pivnicerului, str. Clucerului, a Paharnicului. Capitala României are aproape 5000 de străzi, alei şi intrări. Niciuna nu se numeşte George Potra. O crasă lipsă de recunoştinţă a autorităţilor publice faţă de munca şi memoria unuia dintre cei mai devotaţi istorici ai Bucureştilor.

                                                                                              Dumitru Bădiţa

 

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Cei ce au fost, Potreștii, Povești și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Moştenirea lui George Potra – articol de Dumitru Bădiţa

  1. Victor Potra zice:

    Reblogged this on Cutia cu vechituri a lu' Potra and commented:

    Astăzi se împlinesc 108 ani de la nașterea istoricului George Potra.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s