Recviem pentru bunici

pentru Victoria şi Ioan

Ivan și Victoria Moise, bunicii mei din partea mamei.

Cum de s-au luat mama şi tata e de mirare. Părinţii lor erau din lumi cu desăvârşire diferite. George şi Ana erau intelectuali subţiri, ea educată la pension, scriind şi vorbind fluent în franceză şi germană, el profesor şi istoric, erudit şi autor al multor volume. Victoria şi Ivan, dimpotrivă, erau oameni simpli, obişnuiţi cu munca, pentru care rostul vieţii se-mplinea în copii şi în gospodărie. Nu aveau prea multă şcoală, dar mama, mândria lor, se pusese cu burta pe carte şi intrase la facultate. Astfel s-au întâlnit cele două lumi. Şi curând, am dat şi eu năvală în amândouă deodată. Aşa se face că am ajuns cu cartea pe casă, plescăind cireşe culese uşor, una câte una, din ramurile grele aplecate peste acoperiş.
E 1989, iunie, în curând fac douăzeci de ani, am scăpat din armată şi sunt în primul an la Politehnică. Am descoperit gustul berii, al ţigărilor, al conversaţiilor interminabile despre nimic, ba chiar şi Led Zeppelin şi Pink Floyd, printr-un coleg bine dotat cu discuri bulgăreşti. Dar ritualul de iunie a rămas, când dau cireşele în pârg le tot gust, până când, aproape toate deodată devin dulci şi parfumate. Atunci mă îndop pe săturate. Reciteam în acel început de vară Zaharia Stancu, Desculţ. Şi la culesul viei, când cu botniţele, mă gândeam „Hei, să fi fost Darie aici, lângă mine, l-aş fi săturat de cireşe, şi apoi l-aş fi luat cu mine o stradă mai încolo, să vadă demolările. Să vadă cum dispare ca fumul agoniseala de o viaţă sub buldozere. Să vadă oameni plângând, cu inima trosnind odată cu casa lor, sau luaţi cu miliţia pentru că au încercat să stea în faţa maşinăriilor huruitoare. Să ţină el minte. Şi să scrie.”
Ştiam că sunt de o naivitate dezarmantă şi n-aş fi mărturisit acele gânduri pentru nimic în lume. Dar campania de „sistematizare” ajunsese şi în Colentina. Şi nu mai erau decât două case până la noi. Mama şi tata văzuseră planul de demolări. Linia roşie trecea chiar pe deasupra locuinţei bunicilor. Casa în care crescusem urma să fie dărâmată pentru un colţ de parcare. Au încercat de toate: şi şpagă, şi relaţii, ba chiar şi o audienţă la nu ştiu ce ministru de atunci. În zadar. Planul fusese aprobat chiar de către Ceauşescu. Nimeni nu vroia să-şi rişte capul. Aşadar plângeam, ştiind că mănânc cireşe pentru ultima oară, repetându-mi ca un puşti „Să nu uiţi, mă, să nu uiţi…”
A fost o vară urâtă. Plină de disperare. Lunile acelea Victoria şi Ioan au trebuit să-şi amputeze viaţa. Ce să ia, ce să lase, ce să dea de pomană. Ce să-ncapă într-un apartament cu două camere? Cerceluşii îi luăm? Şi leandrul? Al treilea pat cui îl dăm? Măcar fierăstrăul, dălţile şi o rindea… Butelia? O păstrăm. Şi carpeta, şi bufetul (e de nuc), şi biblioteca, şi… Uşurel, ca sub o vrajă dementă, transport cu transport, lumea copilăriei mele se desfăcea din încheieturi. Şi nimic nu se mai aşeza la fel, în cutia aia hâdă de chibrituri în care bunicii erau exilaţi.
A venit şi ziua de septembrie, în care sentinţa va fi executată. Ursuză şi întunecată, pe măsura faptei. Părinţii mei îi luaseră pe bunici la noi acasă. Să nu vadă. Să nu le rămână pe retină violul. Eu am chiulit de la cursuri şi m-am dus aţă. Vroiam imaginile acelea. Ca să ţin minte. Să rămână şi să nu-mi treacă. Dar aveau dreptate ai mei. Pentru cel care a trăit şi crescut în acel loc, nu există imagine mai obscenă decât asaltul şenilelor, care calcă totul, până nu mai rămâne decât moloz şi noroi.
Ploua. Cam tot ce avea cât de cât o valoare dispăruse. Ce nu luaseră vecinii, jefuiseră ţiganii de pe malul gârlei. Fără gard, fără ferestre şi fără uşi, cu tabla de pe acoperiş smulsă pe alocuri, casa părea un copil părăsit, plângând pe la streşini, de singurătate. Doar cireşul, mare, puternic, încă părea să o ocrotească, cu jumătate din ramuri peste ea.
Cu cireşul ăsta era o întreagă poveste. De mic îl ştiam incredibil de gros, cât două trupuri de oameni voinici. Mai văzusem cireşi şi la alţii de pe strada bunicilor, plantaţi după război, când îşi construiseră casele. Dar nu erau nici cât jumătate din al nostru. Am crezut un timp că e un fel de Prâslea cel Voinic al copacilor, care crescuse într-un an cât alţii în zece. Dar am aflat că era deja acolo când tataie venise să bată primul ţăruş şi să sape fundaţia. Crescut singur, de capul lui, dintr-un sâmbure scuipat de un călător. S-a bucurat omul, că are pom cu rod în curte din primul an. Nu s-a îndurat să-l doboare, deşi aleea de pe lângă casă era cam strâmtă în dreptul lui. I-a tăiat crengile uscate şi cele prea joase, de băteau în locul unde urma să se ridice casa, şi au rămas împreună. Şi cireşul ningea în fiecare primăvară, cu petale albe, şi punea zor pe mamaie, în fiecare vară, să umple borcanele cu dulceaţă. Şi nu lăsa nici o creangă să se rupă sub picioarele copiilor, mereu căţărându-se după premiul cel mare, „alea coapte, din vârf!”… An după an, mai bine de patru decenii, întinzând rădăcini adânc. Exact pentru acest moment, când stă singur în faţa unor buldozere. Nu-i e frică de ele. Sunt nişte fiare urâte, fără suflet. Nu ştiu ce este seva urcată cu greu până la frunze, ce binecuvântare e ploaia, ce răcoroasă adierea de seară, ce naştere e fie şi o singură floare, ce moşire să-ţi duci fructul la bun sfârşit. Nu sunt nici omizi, nici îngheţ, nici secetă, nici furtună. Şi par nişte broaşte privite de sus. Ce putere ar putea avea asupra lui? Păcat doar că au plecat oamenii pe care îi ştia, se învăţase cu ei. Dar aşa sunt oamenii, vin şi pleacă, se obişnuise cu asta cât crescuse singur, pe câmp. Mai importantă e iarna ce vine, uite ce ploaie rece, acuşi trebuie să-şi lepede frunzele şi să treacă uşor, în somn, spre primăvară.
Inginerul mormăie, privind nemulţumit. Casa e lipită în dreapta de o alta, care trebuie să rămână neatinsă. Şi colac peste pupăză, la nici doi metri de „obiectiv” ditamai copacul. Până acum nu avusese probleme, buldozerul rupea pomii ca pe un băţ de chibrit, apoi cu excavatorul scoteau rădăcinile. Ar săpa cu excavatorul lângă trunchi, să-l slăbească, dar dacă cade aiurea? Pe casa de alături sau chiar pe utilaj? În fine, o să încerce cu buldozerul. Echipă pentru tăiat pomi nu s-a prevăzut şi nu mai au timp să cheme una, să mai aştepte o zi sau două. Termenele trebuie respectate întocmai, ordin de sus. Şi asta e ultima casă din zonă. Să terminăm şi să plecăm dracu’ acasă.
Buldozerul intră mai întâi pe stânga, pe partea grădinii. Magazioara de cărbuni, liliacul alb, trandafirii, liliacul mov, crinii – totul se transformă sub lamă şi şenile în zoaie mocirloase. Pe lângă cireş, „de tine ne ocupăm mai târziu. Vişinii troznesc ca scobitorile, în timp ce şenilele clefăie noroiul. Bolta de viţă, coteţul de păsări, gata, a ajuns la magazie. E doar placaj prins de stâlpi de lemn, zdrang-zdrang, atelierul e un castel din cărţi de joc, ca şi iluzia bunicului că va rămâne tâmplar până va închide ochii. Pentru statul recunoscător a fost un simplu muncitor, ca atâţia alţii, are pensie, e suficient, ce atâtea fasoane. Ai pus pasiune în ce făceai? Şi ce, vrei să-ţi ridicăm statuie? Găseşte-ţi şi tu un hobby de apartament, colecţionează timbre, sau ia-ţi un acvariu. Socialismul are nevoie în permanenţă de un drum pe care să meargă glorios, aşa că fă bine şi nu-i sta în cale, bătrânule. Şi dacă o să crăpi de inimă rea, cu-atât mai bine, laşi locul unor tineri productivi, energici, gata să defileze de 1 mai, 23 august şi când i se mai năzare Conducătorului.
A ajuns la capătul curţii, întoarcere de 180 de grade. Urmează casa, cameră cu cameră, înspre stradă. Baia cu boiler, patru ani, mamaie mă spală în cădiţă, marchiza, şase ani, vreau să amestec şi eu în mămăligă, bucătăria mare, opt ani, mamaia mă supraveghează atent în timp ce-i dau să mănânce griş surorii mele de doi ani, dormitorul bunicilor, nouă ani, „Mihaela” alb-negru şi cuburi de lemn, într-un castel cât toată podeaua, camera mea, unsprezece, „Uzina Aqua”, mamaie îmi stinge lumina pentru a treia oară, e aproape miezul nopţii, sufrageria… Buldozerul s-a oprit şi urletul de motor ambalat s-a transformat într-un mârâit răutăcios, în surdină. A ajuns în dreptul cireşului, nu are loc suficient să treacă. În urmă e rasă toată faţada şi jumătate din zidurile camerelor. Se vede înăuntru, ca într-o machetă de la Palatul Pionierilor. Ca o viaţă pusă pe planşetă. Pentru a putea analiza, pentru a înţelege. Uite, aici, aici şi dincoace, ai fost tu. Hocus-pocus-demolatus, şi gata, nu mai eşti! Deocamdată încă mă pot privi, în nuditatea înfiorătoare a jumătăţilor de încăperi căscate spre maidanul cu moloz, unde vor construi socialismul, cu tot cu parcări. Buldozerul se poziţionează oblic. Urmează cireşul. Vrea să-l împingă într-o parte, în curtea pe care a arat-o deja. Dar idioţii nu ştiu, sau au uitat, că undeva dedesubt pândeşte pivniţa. Casa e rănită de moarte, dar are o ultimă capcană pentru măcelarii ei. Din câte îmi amintesc, sunt sigur că e deja cu o şenilă pe margine. Încă douăzeci de centimetri şi măgăoaia de metal o să alunece într-o groapă de doi metri. Ridică lama. Cuplu de torsiune, deja am învăţat asta la mecanică. Coaja crapă şi pocneşte sub apăsare. Zgomotul motorului creşte până la canonadă, până la isterie. Cireşul începe să se scuture, să geamă, apoi să ţipe de-a dreptul, cu glas de lemn verde şi viu. Şi tremură şi icneşte, dar se ţine bine, cu toate rădăcinile, de pământul care l-a ridicat dintr-un simplu sâmbure. Şi maşina, şi nervii omului din cabină obosesc primii. Un metru înapoi, în scrâşnet de fiare şi cărămizi făcute chisăliţă. Poate renunţă, ce mare lucru un cireş, la marginea unei parcări. Dar nu. Buldozerul ambalează şi izbeşte ca un berbece. Pomul se scutură până la miez, dar rămâne încăpăţânat în picioare. Recul. Berbece. Troznet. Şi plouă din greu. Izbitură. Şi în clisa care au devenit zidurile, buldozerul derapează uşurel, pas cu pas. Încă o dată, mai cu avânt! Şi lemnul crapă până la inimă, se despică pe verticală, cu un scârţâit prelung, sfâşietor. Încă o lovitură şi va cădea. Dar timpul a expirat. Gândacul de fier dă în marşarier grohăind, apoi pare că înţepeneşte o clipă, după care se scufundă. Un plesnet sec de metal, a pocnit o şenilă. Huruit de cărămizi prăvălindu-se. Dispare, doar cabina rămâne la vedere, pe jumătate turtită de un zid năruit peste ea. Toţi aleargă ca şobolanii, câţiva muncitori îl scot din ruine pe mecanicul însângerat, inconştient. Gata cu demolările, cel puţin pentru azi. Nici casa, nici cireşul n-au reşit să se salveze, mâine o să le vină de hac. Dar împreună s-au răzbunat. Cât puteau şi doar pe mesageri, pe slugi. Dar cineva a ripostat agresorilor. Casa şi cireşul au ţinut piept, fie şi pentru o zi, unui buldozer. Şi astfel, şi-au luat la revedere de la bunicii mei.

Epilog
După trei luni a venit revoluţia. Prea târziu.
Parcarea care s-a construit se opreşte la cinci metri de unde începea curtea bunicilor. Demolarea a fost inutilă.
Bunicul Ivan a mai trăit câţiva ani, din ce în ce mai tăcut, mai mohorât. La un moment dat s-a îmbolnăvit şi avea dureri atroce. Blestema încetişor şi o ruga pe mama să nu-l mai chinuie cu medicamentele. Până la urmă a făcut o operaţie. Operaţia a reuşit, deja se simţea mai bine, apoi a murit în somn, la spital. Doctorul i-a spus mamei că nu mai avea „snagă”, nu mai vroia să lupte pentru viaţă. De fapt nu-l chema Ivan, ci Ioan. Dar în anii sovietizării i-au schimbat numele şi nu i l-au mai dat înapoi. Abia pe cruce l-a recăpătat.
Bunica s-a dus chiar a doua zi „acasă”, în Colentina, să vadă dacă n-a uitat ceva prin curte. A putut să privească în toată splendoarea grădina tocată de şenile, casa dărâmată pe jumătate şi cireşul despicat de sus până jos. S-a întors tăcută, plângând fără lacrimi şi fără nici un sunet. Apoi a început să uite. Peste doi ani avea un Alzheimer care avansa în progresie geometrică. Nu răspundea la medicaţie. Curând, femeia care mă ţinea în braţele ei puternice, de ţărancă, când eram prunc, a uitat cum se găteşte, cum se spală vasele, rufele, cum arată familia ei. Şi-a uitat toată viaţa. Ultimul pe care l-a uitat am fost eu. Şi ultimele cuvinte pe care mi le spunea erau: „Victoraş, nu te mai urca, mamaie, în cireş, că te juleşti şi mă omoară maică-ta”.