Spațiul magic – George Potra văzut de Victor Potra

Nostalgii.

Sunt o persoană marcată de nostalgii. În sensul în care sunt nostalgic după vremuri pe care nu le-am apucat sau pe care n-o să le pot trăi. Sunt nostalgic după perioada anilor 60 din America, aşa numita „Flower Power”, mi-ar fi plăcut mult anii 20 – anii nebuni, sunt trist că nu voi apuca prima călătorie interstelară, deşi am speranţe că în timpul vieţii mele voi face cunoştinţă cu prima inteligenţă artificială şi că va fi descoperită în timp util pentru curiozitatea mea bolnavă teoria unificată a Universului.
O anume nostalgie ocupă însă un loc aparte în inima mea. Perioada interbelică. Perioada spiritului românesc, în care totul părea posibil, în care Cioran, Eliade, Eugen Ionesco erau aici, erau români în România, conştiinţa lingvistică găsită odată cu Eminescu trecea în formele mature ale filosofiei, literaturii, ale culturii cu respiraţie universală, balcanismul nostru endemic era contrabalansat de personaje politice verticale, chiar dacă încăpăţânate uneori, intelectuali autentici ca Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu erau şi politicieni din responsabilitate faţă de „civis”, de viaţa cetăţii, Titulescu aducea o deschidere internaţională în politica românească chiar în ciuda unei clase politice care se pricepea încă de pe atunci atât de bine să denigreze… Timpuri superbe, zburătăcite apoi. Drama destinelor de mai sus şi a altora, un pic exilaţi, un pic asasinaţi, un pic puşi la index, un pic executaţi nu face decât să-i treacă în legendă. O perioadă a eroilor spiritului românesc care pare astăzi poveste. Nu putea să scape din colecţia mea de nostalgii.
Dar ce mare lucru, va spune poate omul de astăzi, educat la televizor. Eroi ai spiritului, cu biografii incredibile au fost în toate timpurile şi prin multe alte părţi… Desigur, nişte personalităţi, dar ce te face, stimabile exaltat, să consideri perioada interbelică românească atât de deosebită, ce te-apuci să faci un cult al personalităţilor de atunci (de-abia am scăpat de asta), a fost şi gata! Poate, dar lucrurile stau altfel când ai un bunic care a făcut parte din miracolul de atunci. Nu mai poţi pune distanţa confortabilă a mai bine de jumătate de secol între tine şi acele timpuri când eşti urmaşul direct al unei întrupări a acelor vremi, când legenda nu mai e în cărţi ci stă cu tine la masă, când o biografie nu e o colecţie abstractă de fapte ci o poţi urmări prin Ardeal şi apoi în Bucureşti cu trăitorul ei, nu poţi păstra echidistanţa când eşti nepotul lui George Potra. Datorită – şi subliniez datorită – bunicului meu am dezvoltat o adevărată fascinaţie pentru acea periodă, adeseori frizând obsesia. Este unul dintre lucrurile pentru care continuu să-i mulţumesc.

Spaţiul Magic.

George Potra și Ana Potra, soția sa.

George Potra și Ana Potra, soția sa, la o aniversare a nepotului lor, Victor Potra.

Eram prea mic ca să-mi amintesc casa bunicilor George şi Ana înainte de a fi demolată şi de a se muta la bloc. Nu-mi aduc aminte deci decât apartamentul cu trei camere în care fuseseră nevoiţi să se mute. Nevoiţi spun acum într-o post-percepţie, dar pe atunci totul părea să fie aşa cum trebuie, aşa cum a fost dintotdeauna. Şi acum, faptul că bunicii mei au locuit mult timp altundeva (în Filantropia), este pur exerciţiu intelectual pentru mine. Pentru că acel loc avea o magie aparte, era Peştera lui Alladin în trei camere de bloc. Densitatea de obiecte de artă, de cărţi, tablouri, statuete şi câte altele avea o armonie încântătoare. Foarte uşor totul ar fi putut arăta ca un depozit, dar de fapt obiectele îţi cântau cumva încă de la intrare: „Uită-te şi la mine! Ascultă şi povestea mea!” Totul se aşeza într-un crescendo, fiecare lucru susţinându-l pe un altul, punându-se în valoare reciproc, invitând la conexiuni surprinzătoare, modificându-şi configuraţia emoţională la fiecare vizită, grefându-se pe starea ta de spirit şi potenţându-te să fi tu, în spaţiul lor. O statuetă de fildeş cu un satir, un presse-papier din cristal cu o şopârlă încastrată, un topor de piatră preistoric – nu obiecte ci artefacte pe care copilul ce eram le mângâia, le asculta în minte povestea şi se trezea cuprins de magia în care bunicul meu excela – istoria ca fiinţare vie a ceea ce suntem peste timpuri. Uneori îmi spunea istoria obiectelor sau ce reprezintă, acestea întorcându-se către mine cu înţelesuri noi. Dar mai mult decât orice ele rămâneau un întreg nedivizibil în magia lui, aceea a unui spaţiu în care paradoxal cred că şamanii lui Mircea Eliade s-ar fi simţit acasă deşi majoritatea obiectelor erau ulterioare unei asemenea epoci îndepărtate. Dar spaţiul punea istoria şi cultura la lucru, te făcea să simţi că strămoşii nu sunt abstracţiuni, că eşti suma la un moment dat a unor întrupări de spirit, brusc Neoliticul, Antichitatea, Evul Mediu etc. erau faţete ale aceleiaşi entităţi, istoria devenea biografia Omului adunându-şi fiinţa culturală prin eoni. O magie difuzată dar nu difuză, o revelaţie clară deşi substrăgându-se simplei enumerări, o stare de spirit comprehensivă în spaţiu şi timp.
Valenţele percepţiei mele culturale, de la copil la adolescent, au fost în mare măsură modelate de acest Spaţiu Magic, casa bunicului meu, care niciodată nu te lăsa să pleci dezamăgit. Dacă şopârla din sticlă a fost pasiunea mea la 6-7 ani, mai târziu zăboveam fascinat asupra uneia dintre primele cărţi româneşti, scrisă de mână în alfabetul chirilic în secolul al XVI-lea… Era o carte de învăţătură bisericească, nu conta atât ce scria – deşi blamata rusă făcută în şcoală tot a avut un efect bun, puteam descifra uşor mare parte din scrierea chirilică – nu conta deci neapărat conţinutul cât percepţia vie a faptului că la o mie cincisute şi ceva cineva scrisese această carte pentru ca alţii s-o poată citi într-o limbă pe care eu o înţelegeam. Aveam rădăcini. Ştiam că SUNT, şi nu de ieri, de azi. Puteam să pipăi repere ale identităţii mele spirituale, a fi român trecea din abstractul manualelor în concretul factual a celor care se grijiseră ca gândul să ajungă la urmaşi, să crească în alte gânduri împlinind esenţe. Ştia George Potra ce face lăsând un copil să atingă, să se joace chiar cu obiecte de o valoare inestimabilă. Ştia că istoria nu poate fi vie în muzeu, după vitrine grele de sticlă, că spiritualul trebuie pipăit, mirosit, simţit în manifestările sale factuale, că trebuie parcurse cu pasul locurile, cetăţile, străzile – pentru a simţi aroma gândului ce le-a dat fiinţă, uneori aproape în ultima clipă, înainte de demolare… Ştia bunicul meu, şi astăzi ştiu şi eu că era presat de timp, de urgenţa inefabilei sarcini de a transmite mai departe acest contact sensibil cu realitatea istorică înainte ca aceasta să dispară din accesibilul material al existenţei. Cum de a reuşit să extragă esenţa purtată de contactul nemijlocit cu realitatea în cărţile sale şi s-o redea, pentru totdeauna prin scris conştiinţei spirituale româneşti, cum de a devenit mijlocitorul istoriei vii pentru cei ce nu vor uita să citească, este un capitol aparte în care, cu reţinerea celui ce se ştie incapabil de această performanţă, voi încerca o privire mai încolo. Dar să nu părăsim atât de abrupt casa lui George Potra.
Am fost în acest Spaţiul Magic şi după dispariţia bunicului. E adevărat că prezenţa lui însufleţea obiectele, el le folosea, prin el obiecte vechi de secole evitau eşecul în static, scăpau de sentinţa „obiect de muzeu”. George Potra deschidea scrisorile folosind un vechi cuţit de argint, scutura scrumul ţigării într-o scrumieră superb decorată cu un vultur de aramă, presa hârtiile cu deja cunoscuta şopârlă în cristal, citea cărţi vechi interesându-se de conţinutul lor… În plus disponibilitatea şi cunoştinţele enciclopedice îţi puteau oferi un răspuns, o istorioară, o voce pentru orice obiect aflat în casă. Sunt sigur că Spaţiul Magic, cu toate cele ale lui, i-a simţit lipsa bunicului meu. Dar ca orice Spaţiu în care magia este regula, până în ultima clipă în care a fost un întreg acel Spaţiu şi-a urmat creatorul în spiritualitate. Obiectele nu mai ştiau să tacă, nu puteau să se resemneze, nu vroiau să iasă la pensie, necum să audă de muzeu. Acel spaţiu continua să vorbească, să-şi spună povestea – complexă, diversă şi totuşi unitară, acel spaţiu a rămas până în ultima clipă mărturisitorul istoriei vii, parte a spiritului oricărui cugetător care îi trecea pragul şi în care rezona.
După ce a murit şi bunica Ana, obiectele au plecat care-ncotro, conform testamentului. O parte din ele revenindu-i tatălui meu şi deci practic mie (dat fiind că el mă iubeşte foarte mult) am încercat să reconstitui la un moment dat, fie şi ca experiment mental, folosind ceea ce aveam la dispoziţie, acel Spaţiul Magic. A fugit de mine zâmbindu-mi: „Mai creşti” mi-a spus cu drag aproape. „Când trăirea din tine se va împlini vei ştii, nu înainte…” Pentru că acel Spaţiu Magic era, într-un sens, bunicul meu. Era latura palpabilă, vizibilă a spiritualităţii lui, era întruchiparea multiplă a precupărilor lui enciclopedice, era coreografia lui culturală, atât cu ce putuse să adune dintre cele ale spiritului cât mai ales cu cele ce erau invocate de prezenţele poate fragmentare din perspectiva unui muzeolog, era personalitatea lui cu preferinţele, gusturile şi chiar sentimentele lui, împărtăşite concret, prin obiecte. Nu poţi să reconstitui cu adevărat magia unui Univers personal dacă nu eşti chiar tu persoana care îi dă viaţă întru spirit. O altă lecţie a bunicului meu. Şi un regret: în imediatul morţii sale ne rămăseseră Spaţiul Magic şi Cărţile lui. Din fericire Cărţile au supravieţuit.

Anti-entropic

Primele două părţi din această aplecare de gând dedicată bunicului meu le-am scris pe nerăsuflate. După multe insistenţe din partea tatălui meu am găsit portiţa care mi-a permis să mă transpun în starea emoţională adecvată racordării la o realitate spirituală deosebită. Nu pot să rememorez o personalitate atât de complexă fără să fac din nou joncţiunea cu ea, fără să retrăiesc contactul, aroma şi eliberarea provocării de a te raporta la George Potra. Am ajuns la cărţile sale. O piatră de încercare. Am ezitat. Alte lucruri s-au impus atenţiei mele imediate. Am profitat de justificările pragmatice ca să dau înapoi în faţa unei sarcini care mă intimidează, aceea de a vorbi despre cărţile bunicului meu, de devenirea supremă întru fiinţă a lui George Potra – ceea ce a scris. Au urmat alte presiuni – blânde de-altfel – din partea tatălui meu, date de calendarul publicării lucrării. Pentru că – aşa cum am mărturisit – părinţii mă iubesc nemeritat de mult şi mă înţeleg, mi-au făcut implicit o ofertă tentantă pentru un tânăr ocupat: modifică un pic textul scris deja ca să pară un întreg şi lasă-l ca atare. M-am simţit ultragiat – o revoltă pe care nici eu nu am înţeles-o la început, nici măcar nu am perceput-o ca revoltă ci doar ca insatisfacţie adâncă: cum adică să las textul aşa, să fug… Am temporizat (mă pricep periculos de bine la asta) şi într-un final, în această noapte în care scriu, încăpăţânarea mi-a fost răsplătită: am avut revelaţia căutată, starea de graţie în care să îndrăznesc… Să privesc în mine şi să văd ce a sădit acolo George Potra. Şi să îmi asum responsabilitatea unei extrapolări necesare.

Mă simt anti-entropic în această noapte. Poate de aceea rezonez la cărţile lui. Cred că e marea lui încercare. Zidirea care a dat sens petrecerii lui prin viaţă. Lupta cu entropia. Cu ferfeniţarea. Culturală în primul rând, desigur.
Amintirile şi semnele lor se uită – o lege a entropiei. Starea de dezordine creşte în mod natural. Orice creaţie este un act de rezistenţă în faţa nefiinţei. Un reper în amorf. El credea în fiinţa constituită peste timp ca unitate culturală. Şi care creşte, se constituie prin moştenire de la o generaţie la alta. Nu poţi transmite cultura ca pe o simplă ladă de zestre cu obiecte înghesuite, evoluţia spiritului are o rată stupefiantă, colecţiile de informaţii seci sunt receptate ca anoste de la o generaţie la alta. Un motiv în plus să uităm. Să ne pierdem identitatea în haosul din care am ieşit. În paranteză fie spus, câţi dintre noi, puşi în faţa unui cataclism care ar dezintegra memoria culturală comună a umanităţii, ar putea reinventa ceva mai complicat decât roata? Faptul că nu pornim de la zero generaţie de generaţie se datorează „povestitorilor” – castă poate nerecunoscută a omenirii dar care face din umanitate o entitate peste timp.
Entropia acţionează la nivel cultural prin uitare. Fiinţarea se opune prin trăire vie a memoriei. Nu doar prin simpla relatare şi memorizare a trecutului, ci prin revalorizarea lui epică. Prin impregnarea faptului descris cu personalitatea noastră îi dăm acestuia forţa de supravieţuire culturală necesară. Suntem o specie de povestitori. Asumarea activă a acestei condiţii face diferenţa între istoria vie, perceptibilă şi „istoria învăţată”, din păcate atât de prezentă în învăţământul modern – timp pierdut pentru adolescenţi care îşi vor curăţa memoria de scurtă durată în primul club vizitat după examene.
George Potra a fost un povestitor care a ridicat mânuşa entropiei. S-a dedicat istoriei. Memoriei noastre comune. A făcut-o cu superbia unui spirit rebel, crescut la lumina interbelică de care aminteam, care l-a format şi convertit la gustul esenţei. Accentuez asupra laturii sale creative pentru că ştiu că valoarea metodei şi rigoarea ştiinţifică – atât cât poate fi istoria o ştiinţă – vor fi fost explorate de spirite mai abilitate decât mine. Dar „Istoricul Ţiganilor din România” este viu nu pentru că conţine informaţii exacte şi verificate ci pentru că este pitoresc, în sensul major al cuvântului. Pentru că redă culoarea şi ce-ul unei epoci, pentru că contextualizează uneori cu umor fapte şi întâmplări, pentru că bunicul şi-a strecurat zâmbetul şi talentul de povestitor între datele, faptele şi persoanele care populează lucrarea. Dintr-o relatare a făcut o poveste.
Cărţile lui George Potra răspund exemplar – deşi scrise înainte de invazia mass-media în România – unei cerinţe a societăţii moderne intoxicată de pseudo-epicul ştirilor de la ora 5:
„Unde e zmeul?!” Unde e provocarea care să ne potenţeze?

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Povești și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Spațiul magic – George Potra văzut de Victor Potra

  1. Cristiana Uzuna zice:

    Cu cata tandrete l-ai evocat pe bunicul tau, Victor! Ce poate fi mai frumos decat sentimentul de admiratie, de iubire, de fascinatie pe care numai un bunic ti-l poate darui in anii copilariei…cand se plamadeste seva, se creioneaza sinele si incep sa creasca radacinile care te tin puternic pe viata!
    Si fotografia este atat de expresiva!
    Felicitari!!!

    PS MI se pare ca domnul Potra seamana cu mama lui…asa cum tu semeni cu mama ta 😉
    Ambele doamne impartind acelasi nume si acelasi prenume…fantastic!

    Apreciază

    • Victor Potra zice:

      Cristiana, îți mulțumesc. Să am cititori ca tine e singura răsplată pe care o poate avea un asemenea proiect. În condițiile în care asemenea inițiative sunt tratate în cel mai bun caz ca excentrice de mediile conducătoare ale României zilelor noastre, nebeneficiind de nici un sprijin, îți spun foarte sincer că faptul că știu că aceste materiale ajung la oameni asemenea ție e singurul lucru care mă încurajează să continui. Sunt mulți cei care mă ajută cu o vorbă bună, cu un like sau cu o redistribuire a conținutului. Nu o sa dau acum nume pentru că ar fi nedrept față de ceilalți.
      Dar atâta timp cât vor exista oameni care să aprecieze cultura și memoria, eu voi rămâne agățat ca un buldog de gâtul indiferenței care ne guvernează țara acum.

      Apreciază

      • Cristiana Uzuna zice:

        Minunat, asa sa faci Victor!!! Cultura si memoria sunt inima unei natiuni pana la urma, nu? Si fara inima ce suntem noi toti…poate doar cifre dintr-un tratat fiscal…

        Apreciază

  2. Roman Florin zice:

    Salut Victor!
    Pot sa trag anumite paralele intre bunicul tau si al meu. Cu toate ca nu a fost un istoric sau un om politic, a avut rabdarea si harul sa-mi povesteasca despre perioada interbelica in care si-a petrecut tineretea. Fiind refugiat de razboi si pierzind casa din Cernauti, a fost nevoit sa se mute din orasul sau natal, in Suceava, acolo unde a cunoscut-o pe bunica mea. In pofida faptului ca a venit fara NIMIC in Suceava, totusi a reusit in decurs de 7-8 ani sa-si construiasca o casa noua in centrul Sucevei. Binenteles acel imobil, in cadrul sistematizarilor urbane generale ordonate de Ceausescu, a fost demolat, in locul lui construindu-se un bloc. Pentru a doua oara in viata, bunicul meu si-a pierdut casa. Si a ramas acelasi om , a luat pierderea ca ceva firesc, fiind constient de neputinta individului in fata sistemului dictatorial. E drept, a primit in schimb un apartament cu doua camere, intr-un bloc la etajul 3 insa pierderea ramine pierdere… Pe atunci , asa cum ai scris si tu , lumea lua ca o normalitate evacuarea fortata. Obiectele, cartile si fotografiile ramase de la el imi trezesc mereu amintiri placute care-si maresc intensitatea odata cu trecerea timpului.

    Apreciază

  3. voluntarbrasov zice:

    Am ascultat pe Radio Romania Cultural un material despre George Potra.Foarte frumoasa evocarea. Felicitari pentru acest proiect. Abia astept sa citesc tot ce e pe aici.

    Apreciază

  4. Pingback: Moştenirea lui George Potra – articol de Dumitru Bădiţa | Cutia cu vechituri a lu' Potra

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s