Titulescu. Neuitarea Geniului – de George G. Potra

George G. Potra

George G. Potra

George G. Potra

Discurs de acceptare a
Premiului internaţional Nicolae Titulescu pe anul 2010

Fundaţia Europeană Titulescu, 4 noiembrie 2011

 Titulescu
Neuitarea Geniului

M-am întâlnit cu Titulescu în urmă cu peste 45 de ani.

A fost şansa vieţii mele.

Am fost şi am rămas fascinat de inteligenţa sa fulgurantă şi de gândirea sa fertilă.

M-am robit voluntar unei mari şi perpetue descoperiri.

Hrănindu-mă din înţelepciunea sa, am ajuns mai bogat în spirit şi mai generos în trăire, mai bătrân, adică mai îngăduitor în ascultare şi judecăţi.

Titulescu mi-a deschis ochii spre Europa visurilor noastre, dar mi-a indus deopotrivă conştiinţa că România este şi rămâne pentru mine singurul loc pe care-l pot numi Acasă, că ea este început şi sfârşit.

Titulescu a devenit pentru mine alfa şi omega trăirilor şi judecăţilor mele.

Titulescu avea să fie pentru mine ceea ce Bach a fost pentru Enescu.

Vă invit să-l ascultaţi pe George Enescu împărtăşindu-se lui Bernard Gavoty:

„Încetul cu încetul am învăţat să recunosc în el pe maestrul maeştrilor, pe apostolul de frunte al muzicii. Pentru a putea să vorbesc despre el aşa cum se cuvine, ar trebui să mă îmbrac în odăjdii şi să ţin în mână o cădelniţă! Fără nicio exagerare, Bach este pentru mine ceea ce Sfânta Cuminecătură este pentru creştini; de o jumătate de veac el este pâinea mea de toate zilele, iar muzica sa este muzica sufletului meu, în care îşi are un loc cu totul deosebit, un loc imens.“

Soldaţi sau eroi ai istoriei naţionale, toţi cei care au fost actori sau martori de-o clipă ai suferinţei şi dăruirii pentru Neam au transmis celor de după ei mesajul unui întreg şir de generaţii având ca singur orizont ţara.

Am descoperit de timpuriu testamentul politic şi moral pe care Titulescu ni l-a lăsat atunci când afirma: „cei ce mor pentru o idee sunt eroi al căror unic testament este un singur cuvânt: continuaţi!“

În clipa când am avut revelaţia chemării sale, am răspuns pozitiv.

Angajat voluntar ca executor testamentar, l-am rugat pe Titulescu să mă accepte ca fiu spiritual, căci eu mi l-am dorit şi crezut ca părinte spiritual.

Cuvintele pe care vi le spun astăzi aparţin unui om care îşi căuta Steaua Polară şi care, atunci când a descoperit-o pe cerul tinereţii sale, a ştiut că s-a întâlnit cu destinul.

Identificarea, recuperarea şi publicarea operei politico-diplomatice a lui Titulescu a fost resimţită şi afirmată în România ca o necesitate încă din anii ’60 ai secolului trecut, asupra acestei exigenţe accentuându-se în mod deosebit din anul 1966, moment de referinţă, comemorându-se atunci 25 de ani de la trecerea la cele veşnice a marelui om politic şi diplomat român.

Am fost înăuntru acestui proces şi pot vorbi cu autoritate şi rigoare despre efortul întreprins de atunci până în prezent.

Aş putea trece în revistă în faţa dumneavoastră proiecte şi hotărâri, succese şi neîmpliniri, oameni care s-au dedicat unor asemenea demersuri, fracturile impuse în timp de cenzura ideologică, într-o anumită perioadă, sau de blocajul birocratic, în care s-au reunit diletantismul unor nechemaţi cu dezinteresul altora, care a dus lâncezeala până la abandon, făcând ca truda celor capabili şi doritori să publice un corpus de documente Titulescu, cu valoare naţională şi internaţională, să nu-şi aibă ani de zile fructificarea şi finalizarea.

În efortul de a-l readuce pe Titulescu – şi a fost un câmp de câteva decenii – s-au regăsit solidar istorici, jurişti, diplomaţi, politologi, scriitori, ziarişti.

Plecăciune tuturor celor care, dincolo de sorginte, de statut profesional şi social, şi-au onorat calitatea de cercetători şi editori oneşti şi devotaţi, care au pregătit şi publicat volumele de documente, care ne-au dat articole, studii şi cărţi, o adevărată literatură titulesciană.

În urmă cu doar câteva minute, Constantin Vlad, profesorul şi diplomatul, mi-a făcut un portret în care adună armonic rigoarea analizei şi căldura evocării, certificându-mi pentru a câta oară judecăţi şi sentimente ce mă obligă sufleteşte pentru totdeauna prin preţuirea şi prietenia ce-mi arată.

Am mângâiat aproape 50 de ani documente Titulescu îngălbenite şi uneori deteriorate de vreme; flerul şi norocul, curiozitatea şi stăruinţa m-au dus pe urmele sale, prin lume, căutându-i rămasurile de tot felul, în biblioteci şi arhive din ţară şi străinătate; am adus acasă, în România, mii de documente titulesciene în copie sau original; am arhivat metri lineari de piese arhivistice; am publicat câteva mii de pagini-document, din colecţia naţională de documente politico-diplomatice Titulescu şi am onorat-o cu ediţii realizate la nivelul celor mai pretenţioase rigori academice, l-am condus pe Titulescu când a revenit în Europa şi America, reactualizându-i mesajul prin expoziţii pe simeze montate pe sub arcadele unor temple centenare sau moderne ale ştiinţei şi culturii; i-am purtat vorbele şi cărţile, gândurile şi sentimentele, în sute de locuri, pentru tineri şi vârstnici, civili şi militari, credincioşi şi atei; mi-am lipit sufletul de impulsul ce a fructificat în medalii, efigii, statui; le-am reamintit românilor să pună o floare la mormântul său de la Şcheii Braşovului unde stă santinelă la integritatea şi supravieţuirea României.

Am mărturisit peste tot, aşa cum o fac şi astăzi, iubirea de Titulescu.

Mă expun tuturor celor care mă plac şi celor ce nu mă plac. Rămân un pasionat, dar mă feresc să devin un fanatic.

Iubirea mea de Titulescu lasă loc în conştiinţa posterităţii româneşti tuturor celor care şi-au amestecat oasele la temelia ţării.

Primesc Premiul internaţional Nicolae Titulescu cu bucurie, dar şi cu smerenie.

Mă lepăd în faţa dumneavoastră de deşertăciunea care face zilnic cu ochiul fiecăruia.

Primesc Premiul internaţional Nicolae Titulescu cu dorinţa de a-mi fi fost încredinţat nu ca o Cruce pentru merit, ci ca o Cruce pentru dreaptă credinţă.

Pentru un Om, pentru o Idee.

Îmi daţi acest premiu în Casa Titulescu, templu de spiritualitate românească în care întreţinem flacăra îndrăznelii şi speranţei.

Nici atunci când, în urmă cu câţiva ani, acest premiu a fost reactivat şi nici după aceea nu m-am gândit precumpănitor la cei ce au fost premiaţi sau aveau să fie.

Toţi cei care au luat sau vor lua acest premiu sunt oameni de aleasă calitate, adevărate valori naţionale.

Mai presus de această realitate, pentru mine rămâne esenţial faptul că pronunţăm solemn numele Titulescu.

Unii vor spune că îl pronunţăm prea des.

Eu simt şi cred că trebuie să o facem.

Bifez ca o victorie a instinctului naţional orice ştire privind acordarea numelui Titulescu unei şcoli primare sau unui liceu vocaţional, unei aule universitare sau unei săli parlamentare, unui bulevard sau unei pieţe, orice efigie, medalie, statuie, expoziţie sau monografie consacrate ilustrului nostru conaţional.

Nu ştiu câte persoane, dintr-o mie sau dintr-o sută, ar putea explica de ce o facem.

Majoritatea vă vor răspunde pur şi simplu că aşa trebuie!

Aceasta este o victorie a bunului simţ, o victorie a fiecăruia dintre noi, o victorie a tuturor, a spiritului.

Dincolo de articole, studii, cărţi, de emisiuni de radio şi televiziune, de efigii şi statui, cel mai mare succes este faptul că Titulescu a intrat în fibra şi conştiinţa neamului românesc.

Împotriva memoriei lui Titulescu continuă un război la vedere sau subteran.

Condotieri ai acestei misiuni funeste nu-l iartă pe Titulescu că nu şi-a declinat calitatea de român, că a îndrăznit să fie şi să rămână român, să se afirme ca român, că a perseverat să reprezinte interesele naţiunii sale, în ţară şi peste hotare, înainte şi după moarte, să apere poporul român, să apere demnitatea acestuia.

Titulescu şi-a sfidat duşmanii afirmând: „Eu care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâţia ani la viaţa internaţională fără a uita că sunt român, eu care sunt un soldat al ţării mele în tranşeele păcii şi care n-a cunoscut încă demobilizarea, eu care am văzut toate ţările la ele acasă sau la muncă spre a ajunge la concluzia că nimic nu poate mai mult ca glia părintească, eu care sunt adânc uman am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul ei!“

Primitiv, dar periculos, duşmanii săi şi ai noştri l-au declarat trădător. Au început prin a spune că a cochetat cu masoneria, că a fost iudeo-mason, că s-a vândut comuniştilor, că a jucat la zaruri cu ruşii Basarabia… Pentru că trebuia să fie vinovat, Titulescu a fost acuzat de dezmembrarea României, de pierderea Basarabiei şi Bucovinei, a Cadrilaterului, a Transilvaniei de Nord-Vest, de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

Aşa a fost creat duşmanul de moarte. A fost găsită o explicaţie nu doar pentru greşelile din trecut, ci şi pentru situaţia din prezent.

Am cules, la capătul unor investigaţii îndelungate, sute de mărturii pro şi contra Titulescu.

Gazetari de doi bani şi politruci de nouă generaţie îi terfelesc metodic pe toţi cei care au trăit şi au murit ca români, aduc în prim-plan, în colocvii de nişă sau în publicaţii de scandal, doar dejecţiile adversarilor lui Titulescu. Preferă întotdeauna extremiştii, de stânga sau de dreapta, apatrizi, troţkişti, nihilişti.

Aş putea să spun că mi-e mai uşor, dar nu-mi este, să afirm că Eminescu a păţit la fel, că Iorga a păţit la fel, că la fel păţesc atâţia alţii. Nu mi-e uşor, mi-e doar mai trist. Ne vom raporta în continuare la ei ca părinţi ai culturii naţionale, ca ostaşi al supravieţuirii, ca bastioane indestructibile ale demnităţii româneşti.

Suntem într-un război în care în joc nu mai sunt doar pământuri, case, oameni, ci şi suflete.

Cutremurele şi înfrângerile interioare pot transforma un popor într-o populaţie.

Ca orice trăitor din spaţiul nostru etnic, religios şi cultural încerc presiunea înaintării în vârstă, ceea ce obligă la o gestionare severă a timpului. Mă simt obligat să-mi cenzurez tentaţiile şi slăbiciunile intelectuale, abandonând unele proiecte începute şi să refuz solicitări cărora le-am răspuns în timp doar pentru a nu fi nepoliticos.

V-am vorbit de revelaţia întâlnirii cu Titulescu.

Nu numai că nu mi-aş putea abjura religia slujirii acestei culturi, ci nici chiar să-mi fac superficial rugăciunile zilnice înainte de întâlnirea mea cu învăţătorul Titulescu.

Voi stărui în efortul de a consolida această falangă culturală românească a studiilor titulesciene, mă voi consuma fără rezerve, ca şi până acum, pentru a urmări datoria de a restitui conaţionalilor noştri opera şi de a întreţine flacăra lui Titulescu.

Aş fi fericit să mi se alăture minţi înzestrate şi harnice de vârsta ce-o aveam eu însumi la mijlocul anilor ’60.

Nu trebuie să uităm că Titulescu a trăit şi a murit pentru ţară, că s-a săvârşit prematur, cu faţa la duşman.

Nu trebuie să uităm că Titulescu a văzut românismul şi europeismul ca termeni posibil armonici, oricum nu obligatoriu adversativi.

Nu trebuie să uităm că Titulescu a fost un mare european.

A fost unul dintre cei care au relevat în modul cel mai pertinent acele contribuţii care asigură Europei un loc proeminent în istoria civilizaţiei.

A fost unul dintre cei care au apărat valorile Europei, reliefând capacitatea de iradiere a culturii şi civilizaţiei continentului nostru.

A fost unul dintre promotorii cei mai fervenţi ai cooperării europene, ai lărgirii şi diversificării acesteia.

A fost unul dintre cei care au atras atenţia asupra marilor răspunderi ale Europei pentru evoluţiile la scară planetară.

Titulescu a gândit întotdeauna angajamentele şi şansele, însuşi destinul României, în coordonate europene, înţelegând că România este în Europa şi că Europa fără România nu poate fi.

Titulescu n-a gândit niciodată Europa în termenii Vest şi Est şi n-a confundat niciodată Europa doar ca o parte a ei, Europa fiind popoarele şi culturile ei, toate, ideile şi aspiraţiile ei, toate, valorile sale, toate, victoriile şi înfrângerile ei, toate.

Avem nevoie de Titulescu.

Opera sa păstrează şi proiectează valoarea unui mesaj de incredibilă şi dureroasă actualitate.

Titulescu a relevat pericolul degenerării crizelor economico-financiare în conflicte politico-militare, al naşterii, ascensiuni şi radicalizării regimurilor de extrema dreaptă sau de extrema stângă, al proliferării manifestărilor de forţă, a accentuării pretenţiilor revizioniste şi revanşarde, al multiplicării expresiilor de terorism politic şi al confruntărilor de ordin etnic şi religios.

Titulescu a reamintit în mai multe rânduri marilor democraţii occidentale că interesele lor nu se pot opri la propriile graniţe, că pacea şi securitatea sunt fenomene indivizibile, precum şi faptul că niciun stat al continentului nostru – oricât de îndepărtat geografic de o zonă de conflict potenţial sau efectiv – nu se poate deroba de responsabilitatea ce-i revine în plan european şi global.

Titulescu a avut viziunea crizelor şi conflictelor politice, economice, militare, religioase ce aveau să vină.

Discuţiilor sterile, proiectelor himerice, rivalităţilor mari şi mici, verbiajului devorator de timp şi acţiuni, Titulescu le-a opus analize de referinţă, propuneri şi iniţiative concrete.

Supravieţuirea impune să gestionăm altfel timpul, spaţiul, resursele, să mergem mereu la braţ cu viitorul.

Titulescu ne-a atras mereu atenţia asupra tuturor pericolelor de a regresa în istorie, părăsind prezentul pentru a reveni în Ev Mediu sau mai rău.

A rostit ca un Apostol:

„Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, căci m-am străduit să aprind lumina“.

Titulescu ne-a cerut nouă oamenilor:

Să renunţăm la folosirea dreptului forţei, pentru a lăsa învingătoare şi dominantă forţa dreptului.

Să abandonăm definitiv lupta pentru noi teritorii, pentru vechi sau noi colonii, câştigând toţi prin spiritualizarea frontierelor.

Să aspirăm la o pace fără învinşi şi învingători, la o pace dreaptă şi binefăcătoare pentru toţi.

Să înţelegem că nu poate exista pacea, atâta timp cât unii, nu puţini, sunt neruşinat de bogaţi, iar alţii, prea mulţi, sunt inacceptabil de săraci.

Să realizăm că democraţia este cea mai potrivită stare pentru progres, că regimurile autoritare sau dictatoriale sunt entităţi fără perspectivă istorică, că libertatea, democraţia şi progresul se conjugă împreună, doar împreună.

Să ne asumăm o nouă filosofie de viaţă, să punem ordine în gândirea societăţilor naţionale şi a comunităţilor internaţionale.

Să aprofundăm şi să însuşim că vitalitatea reală a formelor instituţionalizate de coagulare la nivel regional sau global cere prezervarea şi respectarea entităţilor statele, a etosului lor.

Să respingem orice forme de discriminare rasială şi religioasă, orice conflicte sau războaie generate de asemenea infirmităţi politice şi morale.

Să ne angajăm cinstit, la nivelul fiecărui individ şi al fiecărei colectivităţi în construirea unei noi umanităţi, eliminând reziduurile primitive de egoism, neîncredere, exclusivism, izolaţionism, violenţă.

Să aspirăm, mai presus de interese, ideologii, confesiuni şi credinţe proprii la o religie universală a Umanismului, a Adevărului şi Speranţei, în care idealul creator să hrănească nevoia şi devenirea spre mai bine a fiecăruia dintre noi.

Ziditor de mari idealuri.

Titulescu s-a încoronat cu suferinţa de a fi trăit insomnia lângă destinele ţării.

De dincolo de Cortina de final, la capătul a 20 de ani de activitate politico-diplomatică, Titulescu s-a destăinuit cu o sinceritate absolută, arătând că singurul său partid politic rămâne România.

Mă mândresc că am servit această cariatidă a spiritualităţii româneşti. Mă simt mai puternic cu el în inima României.

Avem nevoie de Titulescu, de patriotismul şi europeismul său, de curajul şi imaginaţia sa, de spiritul său novator şi constructiv, de demnitatea şi dăruirea sa, de realismul şi poezia sa, de generozitatea sa, de capacitatea sa de a înţelege şi de a convinge.

Cu el rămân puternice bastioanele rezistenţei şi aripile speranţei româneşti.

Să dăm afară din templu idolii falşi şi să cinstim ideile lui Titulescu în Pantheonul spiritualităţii româneşti.

De fiecare dată, la începutul unei noi bătălii pentru identitatea şi demnitatea românească, veniţi în inima Transilvaniei să vă întâlniţi cu el, veniţi să vă închinaţi la mormântul său din Şcheii Braşovului, lăsând să vă scape o lacrimă întru neuitarea Geniului.

George G. Potra

George G. Potra, imediat după rostirea discursului de acceptare a Premiului internaţional Nicolae Titulescu pe anul 2010 la Fundaţia Europeană Titulescu, 4 noiembrie 2011

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Altceva-uri, Cei ce au fost și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Titulescu. Neuitarea Geniului – de George G. Potra

  1. Reblogged this on tudorvisanmiu and commented:
    Nicolae Titulescu în 4 puncte

    1) Viziunea utopică: O pace dreaptă şi binefăcătoare, fără învinşi şi învingători

    2) Simţul patriotic: În primul rând, sunt român!

    „Eu care sunt pământean, adânc pământean [….] (şi) particip de atâţia ani la viaţa internaţională [….] am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul ei!“ – Nicolae Titulescu

    3) Sacrificiul pentru idealuri

    „Cei ce mor pentru o idee sunt eroi al căror unic testament este un singur cuvânt: continuaţi!“ – Nicolae Titulescu

    4) Moştenirea lăsată

    „Şi chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Şi chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, căci m-am străduit să aprind lumina“

    Comentariu personal (V.M.T.): Nicolae Titulescu nu a fost nici un chibrit stins, nici o candelă, nici un far, ci o Stea Polară.

    REPERE ÎN TIMP: 130 de ani de la naştere (4 martie) (1882 – 2012) & 71 de ani de la moartea (17 martie) (1941 – 2012) lui Nicolae Titulescu

    Apreciază

  2. Pingback: Neuitarea Geniului | tudorvisanmiu

  3. Nota (pt. dl.Potra):
    Motivul pentru care am dat „reblog” la articol dar apoi am folosit metoda „link to article” este prezenta imaginilor care ar fi putut deruta eventualul cititor.
    Imi pare rau pentru „deranjul” creat prin nestatornicie in metode tehnice 🙂

    Apreciază

  4. Pingback: Un roman istoric – de Ion Brad | Cutia cu vechituri a lu' Potra

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s