Brâncuşi și Titulescu. „Cei doi uriaşi păşesc agale, braţ la braţ“ de Vintilă Russu-Şirianu

În memoriile sale, Vintilă Russu-Şirianu povestește de întâlnirea dintre doi giganți ai spiritului românesc: Brâncuşi și Titulescu.

„Constantin Brâncuşi, Nicolae Titulescu.
Ce „olteni“! În fermecata lor cobiliţă au purtat aur românesc care a bătut toate valutele, peste tot globul pământesc.
Am avut norocul să asist la o întâlnire a lor, pe care aş putea-o numi istorică.
Titulescu venea foarte des la Paris. Simplu ministru al ţării la Londra , el era, de fapt, permanentul ministru de Externe al României.
Acest jurist de supremă clasă, superb orator, diplomat-stea, cu drepturi certe în istoria politică a vremii, om de vastă cultură, inteligenţă scăpărătoare, spirit acid şi seducător, limpede şi ordonat cu rigoare, cu o comprehensiune justă şi adâncă a tuturor gamelor intelectuale, avea un mic călcâi al lui Achile: artele.
Aşa s-a făcut că „misterul Brâncuşi“ a fost, până la un moment, o problemă dificilă, chiar sâcâitoare pentru el.
Am fost, mai întâi, martor la „enunţarea“ problemei de către el însuşi. În 1926 eram secretarul lui Octavian Goga. Prin mai, soseşte în ţară Titulescu. Sunt foarte buni amici. Se complac mult în contact direct.
Dejun, în doi, la Capşa, într-un salon separat.
Vreo trei ore, au developat, au depănat, au ţesut politică – internă şi externă.
Precum era ritualul stabilit, pe la patru, vin „să-l iau“ pe Goga la Parlament . Cei doi „mari“ îşi răcoresc gâtlejurile cu suc de grep şi de portocale. Finalul convorbirii este mai uşor, mai simpatic. Adăstăm la un filtru. La un moment, Titulescu vorbeşte, cu plăcere, despre succesele europene ale lui Enescu, Gogu Georgescu , Traian Grozăvescu .
Le descrie cu mândrie răsunetul.
Goga, clipind:
– Bun, bun! Dar pe Brâncuşi îl uiţi?
– Deloc. Acela mă macină, mă sâcâie rău, Goga!
– Ce spui? V-aţi certat?
– Da’ de unde! Dar mi-a pus o problemă dificilă. Mi-a creat un complex…
– Perfect. Asta înseamnă că te-a impresionat puternic. N-ai greşit. Va fi cel mai mare sculptor al vremii. E imens!
– Ţi-e uşor să vorbeşti cu darul tău excepţional în aprecierea operelor plastice… Eu îl am foarte puţin. Dar nu pot suferi nimic obscur în mine. Ei, pe Brâncuşi n-am reuşit să-l descifrez. Cinstit o spun. Simt că este ceva neobişnuit de mare în sculptura lui, dar nu am ajuns să-i înţeleg limbajul. Pricepi cât de stupid poate fi un lucru cam ca acesta: citeşti cu admiraţie o carte celebră şi ţi-e imposibil să-i povesteşti subiectul!… Aşa sunt eu cu Brâncuşi. Şi în faţa unei lumi occidentale care îl ridică în slavă, eu, dublul lui compatriot, fac pe papagalul! Este inadmisibil. Va trebui să rezolv problema asta: să învăţ vocabularul creaţiei lui, să ştiu ce vrea, să înţeleg drumul pe care a mers, să pot vorbi despre el cu propriile mele cuvinte!
Şi, sârguincios, metodic cum era, Titulescu a rezolvat „Problema“ Brâncuşi.
Am fost prezent la „prima lecţie“. În primăvara lui 1928, Titulescu trecuse Canalul Mânecii şi domicilia, ca de obicei, la Paris, la Hôtel Chatham.
Aveam un prieten, ataşat la Legaţie, băiat bun (de o rară frumuseţe), Sandu Stănescu . Oltean, get-beget şi el. Sună într-o dimineaţă la mine.
– Hai, Rusule, în ambasadă!
„Şeful“ (aşa îi spuneau lui Titulescu cei din jur) ne trimitea la Brâncuşi, să-l convingem, neapărat, să fie invitatul lui Titulescu la dejun, a doua zi. (Stănescu, în calitate de oltean, chiar din judeţul lui Brâncuşi, avea oarecare trecere la el.)
Clopoţim în Impasse Ronsin. Avem noroc. Brâncuşi ne surâde. Ne cântăreşte puţin capetele, din ochi (cum ai cerca pepeni), apoi zice:
– Vin.

*

Două sau trei ore fascinant de interesante au fost pentru mine. Suntem patru, la o masă largă, rotundă, în largi fotolii de bambus, în largul spaţiu al celebrului pavilion Henri IV, pe terasă, la Saint-Germain.
Ziua e splendidă: o rochie de bal spumoasă, pe trupul primăverii.
Sub noi, imensa şerpuire verde cu scânteieri de argint a Senei.
În depărtare, ca pe zarea halucinantă a unei Fete-Morgane, în pulbere de aur fin, se creionează minunata siluetă a Parisului…
Un prânz ales (rânduit chiar de Titulescu). „Marele român european“, cu verva lui scânteietoare, ne-a legănat într-o conversaţie plăcută, variată, despre tot, despre toate. L-au amuzat pe Brâncuşi mai ales incidentele şi faptele din protipendada politică a lumii, pe care le povestea Titulescu. La coniac şi cafea, o mică tăcere. Brusc, zâmbetul lui Titulescu a stat, glasul sună măsurat, serios.
– „Meştere Manole“, îi spune lui Brâncuşi, am să-ţi fac o mare rugare.
Brâncuşi, cu ochiul lui de drac:
– S-auzim!
– Doresc să-mi dai o lecţie.
– De diplomaţie?…
– Nu. De „Brâncuşi“!
– Hei, lasă ghicitorile diplomatice, ministrule! Vino la chestie. Atunci, „elevul“ Titulescu (căci ştia să fie, oricând, un elev cuminte, atent, să înveţe de la oricine), îi explică lui Brâncuşi simplu, clar, „perplexitatea“ lui în faţa „misterului Brâncuşi“. Dorinţa, nevoia lui imperativă de a-l pricepe, de a-i putea comenta creaţia, cu propriile sale puteri.
– Ştii, încheie Titulescu, când eşti obligat să frecventezi atâta lume ca mine, este penibil să faci pe papagalul…
Parcă-i amuzat Brâncuşi. Zâmbeşte şiret.
– Înţeleg, nu ştii cum să vorbeşti despre mine.
Dar Titulescu nu surâde. Îi răspunde cu aceeaşi simplitate şi seriozitate.
– Exact. Şi vreau să ştiu. Vreau să învăţ să ştiu. Şi te rog să mă ajuţi. Suntem doar români şi olteni amândoi, nu?
Iată că şi făuritorul „păsării măiestre“ deschide poarta spre seriozitate. Se îndreaptă, ’nalţă capul, cată atent la Titulescu şi conchide, cu o vibrare pe care vrea s-o ascundă după glasul alb:
– Da… olteni şi rumâni suntem. Amândoi…
Două clipite, tace. Apoi, se apleacă spre Titulescu:
– Ei, şi ce vrei să ştii?
– Tot.
– Tot?! Cam lungă poftă ai…
– Să zicem, un tot… limitat, concede Titulescu. Uite, Brâncuşi, eu nu concep că poate exista un adevăr autentic care să nu poată fi expus clar şi înţeles limpede de orice minte normală. Nu?
– Fireşte.
– Ei bine, există un „adevăr Brâncuşi“. Eu nu spun mister. Adevăr! Acest adevăr vreau să-l cunosc. Eu nu sunt un mare cunoscător în artele plastice. Cred totuşi că sunt în stare să pricep acest „adevăr Brâncuşi“, dacă mi se arată clar. Câte formulări, supoziţii, afirmări n-am citit şi n-am auzit! Nu m-au lămurit. Ce eşti: avangardist, dadaist, cubist, sur-realist, baroc abstracţionist? Ce este arta dumitale nouă? Cum ai ajuns la acest fel de a sculpta? Ce vrei să comunici lumii?… Astea vreau să le ştiu. De la dumneata, meştere Manole. De la dumneata. Doresc să te admir nu bâjbâind, ci cu ochii deschişi.
(Atât de mult se încălziseră cuvintele în frazarea acelui mare orator care a fost Titulescu, încât am văzut – ca niciodată – un Brâncuşi „prins“, cucerit).
Câteva clipe a tăcut, cântărind parcă un gând, cu privirea la Titulescu. O privire, alta decât cea de toate zilele. Era emoţie. Pe care şi-a ascuns-o brusc, într-un tot bonom şi un zâmbet de unchiaş:
– Am auzit că dintr-a-întâia primară, până în vârful doctoratelor, ai luat numai nota zece…
Titulescu: un gest.
– …apăi, n-am să te las corigent la „materia Brâncuşi“… Vezi, în general, când e vorba în artă de ceva nou, lumea vrea să fie ceva senzaţional, şi caută mereu sofisticări, termeni afectaţi. Eu nu sunt nici sur-realist, nici cubist, nici baroc, nici altceva de soiul ăsta. Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi…
Pe acest ton bonom, calm a început acel lung monolog al lui Brâncuşi. Apoi, treptat, a urmat o adevărată desfăşurare. Uimit am fost câteva clipe. Niciodată – nici eu, nici atâţia alţii cu care am discutat despre el – nu l-am auzit pe făuritorul „coloanei infinite“ vorbind despre el mai mult de câteva cuvinte, aruncate şi acelea, ici, colo, la diferite prilejuri. Cum de are Titulescu atâta trecere la el, determinându-l să-şi iasă din felul lui de-a fi, să mărturisească, în larg cuprins, o adevărată profesie de credinţă?
Îmi dădeam seama că nu era numai faptul că „europeanul“ român era şi el oltean. Şi ştiam că nu era nici voinţa de a face plăcere unei personalităţi cu înalte funcţii. Brâncuşi era cu totul în afară de asemenea plecăciuni. Dimpotrivă…
Peste multe luni – într-o zi de bună dispoziţie, în hoinăreală prin mahalalele cu baluri populare – am îndrăznit să-l întreb pe Brâncuşi cărui fapt s-a datorat dăruirea acelor confidenţe lui Titulescu.
Ţin minte: s-a oprit din mers, m-a măsurat lung şi a spus apăsat, serios:
– Se cuvenea mai mult ca oricui, să-i fac o plăcere, chiar un serviciu… Eu citesc ziare din an în paşte, dar mulţi mi-au spus, engleji, americani, franceji, că Titulescu, talent de mâna întâia, este azi cel mai mare apărător al Păcii. A făcut şi face mult pentru pace! Pricepi, Prâsleo?
(Am înţeles, mi-am reamintit ura cumplită a lui Brâncuşi împotriva războiului. Nu era numai conceptuală, cu rezonanţe morale, sociale. Era şi ceva temperamental. Turba şi tuna, chiar şi numai când i se amintea de război…).

*

Da. A urmat acel ceas de confidenţe brâncuşiene. Unic. Cel puţin pentru mine. Unic. Nuclear încărcat de interes şi emoţie artistică.
În „jurnalul meu de bord“, în care, la Paris, îmi consemnam momentele, întrevederile importante, am notat atunci, rezumativ, spusele lui Brâncuşi.
Evocându-le în frazele lui, simple şi gemând de conţinut, fireşte, nu pot afirma că le-am reţinut sută la sută. Dar pot susţine că nu risc să denaturez sensurile. Vorbesc în frazarea lui, căutând-o cât mai aproape de adevăr, pentru că în cuvinte reproductive, de-ale mele, aş risca, sigur, să dau ceva exact (poate), dar rece, didacticizat.

*

– Eu, a urmat Brâncuşi, am fost întâi de toate ţăran. Ţăran am rămas şi azi… (era superb spunând asta, cu ochi diamantin şi barbă în răscoală). – Ţăranul? Rumânul? Îl ştii. Unul cântă din frunză, altul – din fluier. Unul coace argilă, zugrăveşte oale… Eu am cioplit. De copil, m-a chemat lemnul şi cuţitul. Apoi, piatra şi dalta. Arama şi ciocanul. Aveau pesemne, să-mi spună ceva. Le-am ascultat. Şi-am ajuns, aşa, să am şi eu de spus ceva, prin glasul lor. Le-am învăţat limba. Mulţi ani, până am cuprins bine meseria. Am ajuns sculptor. Am mers şi eu, o bună bucată de vreme, pe căi bătute. Am „făcut sculptură“… (accent de uşoară ironie). Aş fi nedrept să-mi reneg perioada aceea. Am sculptat cu râvnă şi aprindere. Unele bucăţi, capete de copil, Muza, Ruga, câteva portrete, îmi plăceau. Poate că erau, printre ele, şi bucăţi care nu erau mai proaste decât ale unor confraţi „consacraţi“…
(Punctul pe acea primă perioadă îl pune sorbind, încet, din paharul de vechi „Pommard“).
– Până când, într-o bună zi, nu mi-a mai plăcut ce făceam… Deloc.
Parcă cere o reconfirmare întrebarea, lentă, a lui Titulescu:
– Nu ţi-a plăcut ce făceai?!…
– Nu mi-a mai plăcut. Era important. Căci plăcerea cu care lucrează artistul e inima artei lui. Fără inimă, nu-i artă. Cea dintâi condiţie e să-ţi placă ţie, să îndrăgeşti, să iubeşti fierbinte ceea ce faci. Să fie bucuria ta. Prin bucuria ta, să dai bucurie oamenilor. Când m-am lămurit bine că nu-mi mai place ce fac, a venit, vezi bine, întrebarea: de ce nu-mi mai place? Patru cuvinte. Ani de zile mi-au trebuit până să ajung să-mi răspund şi să păşesc pe calea mea adevărată. Priveam îndelung sculpturi d-ale altora – din cei cu talente sigure – şi pe ale mele. Ce mă supăra? Frumos cioplit, frumos dăltuit, frumos lustruit, migălos şi bine redate detaliile, nimic de zis. Dar, dar nu-i viu. Parcă sunt fantome. Încremeniri! Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avânt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar, pe care mi-o dădea sculpturile acelea. Încet, încet, drumul mi s-a croit singur…
(Cu o mişcare uşoară, aproape neobservată, Titulescu a tras spre el cartonul pe care sta scris „masă rezervată“, a scos din vestă un creionaş de aur. Ca un student conştiincios, marele „european“ ia note… Momentul are ceva aproape solemn.)
Şi repetă, în surdină, ca o întrebare, cuvintele lui Brâncuşi:
– S-a croit singur? Nu eşti prea modest?
O clipă, meşterul aproape s-a răstit:
– Nu. Eu nu sunt modest. Nu-mi place făţărnicia… Da, calea s-a deschis singură, din judecată în judecată, din încercare în încercare. Eu, de pe când eram abia un băieţan şi hoinăream pe mal de apă ori prin pădure, am avut o credinţă – că orice lucru, fiinţă sau nefiinţă, are un suflet. Aşa cred şi acum. Şi-atunci, la răspântia meseriei mele, am zis: el, acest suflet al subiectului trebuie să-l redau. Căci sufletul va fi mereu viu. Sau, dacă vrei, ideea subiectului. Aceea nu moare niciodată în cel ce priveşte opera de artă. Din contră, creşte în el, ca viaţa din viaţă.
(A tăcut aici câteva clipe, nu mi-am dat seama de ce, a privit parcă peste noi. Apoi a vorbit iarăşi, cu linişte, limpede.)
– De la gândul acela, ajungi în chip firesc la concluzia că nu amănuntul creează opera, ci ceea ce este esenţial. Am lucrat mult să găsesc modul care să-mi uşureze calea ca să aflu, pentru fiecare subiect, forma-cheie, care să rezume cu putere ideea acelui subiect. Desigur că asta m-a dus spre arta nefigurativă. E un rezultat. Eu niciodată nu mi-am propus: hai să fac eu o artă nouă, să uimesc lumea cu o trăsnaie. Eu, la căpătâi cu dorinţa mea, cu plăcerea mea, am judecat simplu, aşa cum vezi, şi am ajuns la ceva tot simplu, grozav de simplu. La o sinteză care să sugereze ceea ce vreau să redau. Şi am tot căutat, ani mulţi, să ajung să scot din lemn, din bronz, din marmoră, acel diamant ascuns – esenţialul – aşa cum îl scot minerii din adâncul pământului. (S-a stins ultimul cuvânt. Brâncuşi soarbe iarăşi lent din paharul pe care l-am umplut.)
Titulescu este, vizibil, foarte aderent la spusele meşterului. Se leagănă uşor din şale, vorbeşte:
– Da. E limpede şi simplu…
(Zâmbeşte.)
…ca silogistică. Dar, spune-mi, dacă nu te plictisesc abuziv, cum se traduce practic concluzia artistică atât de clară?
Zâmbeşte şi Brâncuşi:
– Tot simplu. Cum să-ţi spun? Ai ceva talent la desen?
– Deloc. Zero!
– Atunci, uite, tot cu logica (râde), la asta mi se pare că ai ceva talent… Ai văzut vreuna din „păsările“ mele?
– Văzut? Cred că vreo oră am contemplat două din ele…
– Ei, la multă lume au plăcut. Mai mult: au fost înţelese intenţiile mele. Direct, intuitiv. Ce-am făcut, practic? Am aruncat deoparte aripile şi ciocul, ghearele şi creasta, ochii şi picioarele…
Titulescu surâde:
– De n-a mai rămas nimic din pasăre!…
– Nimic din banal. Dar toată esenţa păsării, ideea, sufletul ei: câteva linii, în anumit unghi, şi curbe, care redau vertiginoasa avântare în văzduh. Ideea de pasăre: zborul!
Îl priveam pe Titulescu în acel moment.
Era, tot, numai atenţie.
– Înţeleg, meştere Manole, spune. De la Aristotel şi Boetius  până la Lalande , nimeni n-ar putea nega perfecţia silogisticii dumitale. Dar de ce acea extremă, acea nucleară condensare în sculpturile dumitale, condensare în care cuprinzi totul?
Pupila lui Brâncuşi săgetează spre Titulescu:
– Aha! Va să zică făceai un joc de modestie? Văd că nu erai prea departe de adevăr!… De ce? Pentru că eu am căutat, şi caut, şi voi căuta mereu, forma-cheie care să fie adevărul esenţialului. „Cocoşul“ meu nu e cocoş. „Pasărea“ mea nu este pasăre. Sunt simboluri. Caut, iubesc naturalul, frumosul primar, direct, nemijlocit. Etern! Vreau să înalţ totul dincolo de pământ. Vreau ca pasărea mea să umple tot văzduhul, să exprime marea eliberare…
Titulescu s-a răsucit între braţele de bambus ale scaunului, s-a tras mai aproape de Brâncuşi, care a tăcut.
– Deci, tinzi spre un fel de spiritualizare a materiei…
Şi Brâncuşi a făcut o mişcare de apropiere.
Răspunde apăsat:
– Nu „un fel“. De-a dreptul! Da, vreau să descopăr spiritul materiei, să aflu sufletul lucrurilor. Vreau ca materia să trăiască potrivit legilor ei. Ştie ea mai bine ca noi, care e adevărul…
Titulescu, glas coborât, ca pentru sine:
– E parcă un mesaj transmis prin necuvântător. O tindere spre universal.
Brusc, Brâncuşi se destinde, râde uşor, îl bate pe umăr:
– Ei! Eşti un „elev“ poznaş, domnule ministru! Ai citit lecţia înainte… vrei să ne uimeşti!
Dar Titulescu nu zâmbeşte. Îi răspunde cu un fel de gravitate:
– Nu, meştere. Sunt desăvârşit de sincer. Nu glumeam. Mă bucuram…
Brâncuşi, cu un ton tot atât de brusc schimbat:
– D’apăi, crezi că eu glumesc? Nu. Şi eu mă bucur… Da. Asta am căutat: drum spre universal. De aceea, necuvântătoarele mele nu se află în nicio carte de zoologie. Şi tot astfel, fiinţele cioplite de mine, chiar dacă unele au nume, eu nu le pot atribui nicio stare civilă… Am căutat tot esenţa, caracterul profund. Ideea personalităţii lor care să fie simbol de puritate, de graţie, de mister, de frământare, de avânt. Şi am credinţa că, dacă am putut smulge materiei adevărul ei, spiritul, şi să-l cuprind în acea idee-cheie, exprimată în lemn, în marmoră ori bronz am aflat şi calea spre cugetul şi sensibilitatea aceluia care contemplă sculpturile mele. Şi el va adăuga, din propriul lui spirit, frământat, trezit spre frumos, o mulţime de impresii, de sugerări creatoare. Şi va colabora, se va înfrăţi cu mine în acele clipe. Îmi va îmbogăţi creaţia…
S-a oprit. Nu ne-a mai privit. Tăcerea s-a lăsat clipe lungi. Apoi, Titulescu s-a ridicat, a venit în faţa lui Brâncuşi, care s-a sculat şi el în picioare. Era un Titulescu puţin obişnuit. Parcă mai mic!…
– Da. Minunat, meştere Manole!
S-au îmbrăţişat deodată, în sincron. Cald.
– Îmi spui „Manole“. Dar acela şi-a îngropat în piatră iubita. A lucrat cu durerea cea cumplită. Eu lucrez cu bucurie, ministrule!…
Titulescu l-a luat de braţ:
– Dăm o raită prin pădure?
– Dăm.
Intrăm sub tunelul măreţ al frunzelor cu miros amar. Reavăna respiraţie a primăverii ne dă o adiere de ameţeală. Cei doi uriaşi păşesc agale, braţ la braţ. Copacii seculari din timpul ludovicilor îi salută adânc.”

Vintilă Russu-Şirianu, Brâncuşi–Titulescu, în „Gazeta Literară“, an XIV, nr. 41, 12 octombrie 1967, pp. 1, 6; apud In memoriam Nicolae Titulescu, studiu introductiv, texte alese, traduceri Ion Grecescu, Editura Politică, Bucureşti, 1982, pp. 232–242.

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Cei ce au fost, Povești și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Brâncuşi și Titulescu. „Cei doi uriaşi păşesc agale, braţ la braţ“ de Vintilă Russu-Şirianu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s