Străin între ai lui. George Potra despre Artur Enăşescu, poetul vagabond.

Artur Enăşescu, un poet astăzi uitat, era văzut la un moment dat, pe la începutul secolului XX, ca poetul filosof care avea geniul pentru a umble golul lăsat de dispariția lui Eminescu. Deosebit de admirat de criticul Perpessicius, spre sfârșitul anilor ’20 o boală mentală îl face să se degradeze treptat, apoi devine „fantoma” pe care George Potra a cunoscut-o la începutul anilor ’30. Mai jos aveți povestea acestei întâlniri.

„Străin între ai lui”

Furnicar neastâmpărat, în sus şi-n jos, fără nici o ţintă fixă.

O lume întreagă de oameni de toate vârstele şi categoriile sociale roieşte pe o distanţă nu prea mare, care se întinde din Bulevard până în Regală, pe trotuarul din partea Automatului, care, prea îngust chiar de la trasarea lui nu poate strânge în marginile sale acest lung şi nesfârşit şir de oameni veseli şi expansivi, veniţi pentru o întâlnire, pentru distracţie sau pur şi simplu pentru câteva „ture“ pe scumpa lor „Cale“.

E plină pe ambele trotuare şi de multe ori lumea ajunge chiar până în mijlocul ei.

Cu toate străduinţele lor, sergenţii de la circulaţie nu pot convinge pe aceşti clienţi să se urce pe trotuar; claxoanele automobilelor şi „hep-ul“ birjarilor răsună şi ele în zadar şi numai din când în când câte o aripă de automobil proptită în spatele cuiva este mai convingătoare ca să silească pe acel izbit să se urce imediat pe locul destinat lui.

Această masă de oameni îşi târăşte alene paşii, răscolind praful depus în straturi, adus din toate colţurile oraşului, ridicat apoi în nori uşori prin „ciorsăitul“ neîntrerupt şi înghiţit tot de aceia care l-au adus de dincolo de centru.

Printre aceşti hoinari fără de rost, de mai mult de o oră sau chiar de două, se află unul şi mai fără de rost, care se plimbă agitat din Regală până la Capşa – când mergând mai încet, când mai repede, uneori tăcând, iar alteori vorbind şi gesticulând ca şi când s-ar certa cu cineva.

L-am cunoscut pe Artur Enăşescu în primul meu an de studenţie, când, după orele de curs, ieşeam împreună cu alţi colegi să facem un tur-două pe „Cale“ (Calea Victoriei). Plimbarea tineretului de ambele sexe, şi în special a studenţilor, se făcea atunci pe „Cale“ şi pe „Bulevard“ (Bulevardul Elisabeta, înainte de război, apoi Bulevardul Gh. Gheorghiu-Dej şi din nou, după 1990, Bulevardul Elisabeta). Bulevardul dintre Universitate şi Piaţa Romană (azi Bulevardul Gh. Magheru şi Bulevardul N. Bălcescu), unde s-au construit blocuri impunătoare, cu magazine elegante, nu era pe atunci un loc de plimbare, de du-te-vino, cum erau străzile numite mai sus. Era parcă obligatoriu, înainte de a merge spre casele noastre, să facem o plimbare pe „Cale“ sau pe „Bulevard“, unde ne întâlneam cu cunoscuţi, admiram fetele, toaletele frumoase şi ne puneam la curent cu filmele care rulau la cinematografele aflate de-o parte şi de alta ale bulevardului.

Artur stătea rezemat de bara de alamă a cofetăriei şi cafenelei Capşa, fumând ţigară după ţigară. Stătea singular, cu ochiul stâng aproape închis, cu capul în sus, plecat puţin într-o parte, ca şi când se gândea la ceva important sau ca şi când încerca doar să-şi aducă aminte de cine ştie ce faptă, eveniment sau persoană. De multe ori, în sihăstria lui mintală, vorbea singur, câteodată punând întrebări la care tot el răspundea. Părea că-i în dialog cu cineva. Se uita absent la furnicarul pietonilor care se desfăşura între Bulevard şi Strada Regală (azi 13 Decembrie).

Un tablou jalnic al unei mizerii trăite, a unei nenorociri suferite, a unei boli care odinioară i-a produs mult rău, atât fizic, cât şi moral.

Înalt, cam uscăţiv, cu trăsături regulate, dar întretăiate de urmele adânci ale unei mizerii crude.

Claia de păr negru din cap este ascunsă de o şapcă soioasă, trasă până peste extremităţile urechilor, care îi serveşte în timpul iernii de căciulă, iar în timpul verii de pălărie de paie.

Hainele de pe el se vede că sunt de căpătat. Era îmbrăcat mai totdeauna cu haine ponosite, mai largi sau mai strâmte, care desigur îi fuseseră dăruite de filantropi anonimi. O singură dată l-am văzut cu un costum nou, bleumarin, cu uşoare dungi albe, care se potrivea de minune pe corpul lui. Mi-a spus că i s-a dat o anumită sumă de bani, drept ajutor, de Societatea Scriitorilor şi i s-a cumpărat de la un magazin de confecţii şi costumul ce-l purta. Dar, mirare, peste aproximativ o săptămână, înlocuise frumosul costum cu unul cam jerpelit, cu reverele soioase şi mototolite.

– Unde-s hainele noi, Artur?!

– Le-am dat, le-am vândut, aveam nevoie de bani, mi-era foame.

Fumător pasionat, aprinde ţigară de la ţigară, de la cele mai bune la cele mai proaste.

Degetele îi sunt ofilite ca frunza de toamnă de atâta fumat. Dacă stai de vorbă cu el, vezi că răspunsurile lui nu sunt tocmai clare; se întâmplă uneori însă, şi asta foarte rar, ca să-ţi răspundă foarte bine şi să aibă cunoştinţă de lucruri despre care nu multă lume poate să discute.

Când avea bani, fapt nu prea des, se ducea la restaurantul Giovanidi de pe str. Academiei, unde consuma cele mai bune mâncăruri şi vinuri, încheindu-şi masa copioasă fumând tacticos şi sorbind pe îndelete una sau două cafele mari. În perioada când avea bani, fuma numai ţigări bune şi câteodată chiar „Ferdinand“, cele mai scumpe, cu tutun de Anatolia, făcute de locuitorii turci de pe insula Ada-Kaleh, care aveau monopolul lor.

Cu toate că altădată fusese o simpatică şi elegantă figură bucureşteană, permanent cu garoafa roşie sau albă la butonieră, un nume care promitea în literatură şi poezie, acum devenise un tip banal, un boem sărăcăcios şi neglijent, care stătea seară după seară, câte o oră sau două, în faţa cafenelei Capşa. Dacă-l apuca ploaia, intra înăuntru şi se aşeza în colţul din dreapta al vitrinei, privind spre stradă, neuitându-se la nici unul dintre cei care stăteau la mese, după cum nici aceştia nu-i dădeau nici o atenţie, ca şi când n-ar fi fost în interiorul localului. Când era frig, mai făcea o mişcare de dezmorţire, până la hotelul „Continental“ şi revenea la locul de unde plecase, apoi, relativ la scurtă vreme, dispărea ca o nălucă, ducându-se probabil spre locul de culcare, care era pe undeva pe Calea Griviţei, între cinematograful „Edison“ şi hotelul „Împăratul Traian“, într-una din camerele lipsite de lumina zilei, ce se găseau în gangurile şi fundăturile de pe acolo.

Oricât l-am rugat să-i fac o vizită (eram curios să aflu unde şi cum stă), îmi răspundea energic şi silabisit: Im-po-si-bil! Şi, oricât l-am urmărit să vedem unde anume locuieşte, nu mi s-a ivit prilejul, fiindcă, atunci când socotea că s-a apropiat de locuinţa lui, se despărţea de mine, rămânând pe loc şi nu pornea mai departe până nu mă vedea că am făcut cale-întoarsă şi m-am depărtat binişor de dânsul.

Înainte de a-l cunoaşte personal, auzisem despre el că era apreciat drept un poet şi publicist de talent, colaborator la renumita revistă „Convorbiri literare“ şi la alte periodice din Bucureşti şi din ţară. Deci, în mintea mea şi a colegului prieten, fiind împreună când l-am cunoscut, Artur Enăşescu era un scriitor care merita toată stima şi preţuirea noastră; se bucura în acelaşi timp de compasiunea noastră pentru faptul că ajunsese în situaţia în care se afla, fără să cunoaştem cauza: boală grea, dezamăgire sufletească sau altă situaţie nenorocită care i-a schimbat verticala vieţii.

Cunoştinţa noastră cu el a pornit de la o ţigară.

Mergeam agale cu amicul meu pe „Cale“, ba chiar ne-am oprit în dreptul cafenelei, lângă el, să ne uităm înăuntru la scriitorii ce se aflau acolo. Când ne-am întors faţa, l-am auzit spunând:

– Domnule, n-aveţi cumva o ţigară?!

– Cu plăcere, poftiţi, iar când ne-am reîntors, după turul făcut, i-am oferit un pachet întreg, bineînţeles mai bune decât cele „Mărăşeşti“ pe care le fuma de obicei. Drept mulţumire, mi-a spus: „Sunteţi un om bun“. Şi de aici a pornit cunoştinţa noastră şi mai apoi prietenia. Ne simţeam mândri, în tinereţea noastră, că am avut posibilitatea să cunoaştem, apropiat, un poet adevărat. Au urmat din partea noastră, la anumite intervale, invitaţii la o gustare şi un pahar de vin, la o cafea etc. În astfel de ocazii îi puneam diferite întrebări la care el ne răspundea mai pe scurt, iar la unele chiar detaliat.

Amintirile îi erau foarte vagi – totdeauna nesigure, răzleţite, fragmentate şi niciodată nu poţi afla de la el un „întreg“ frumos şi sigur.

De-abia îşi aduce aminte că s-ar fi născut în Botoşani, prin 1890, dintr-un oarecare… Enăşescu. Acum nu are pe nimeni din familia lui şi nu-şi aduce aminte de nici o rudă.

Numele lui adevărat, după cum spunea el, ar fi Constantin şi nu Artur – şi nici el nu ştie cum s-a făcut de s-a numit mai târziu Artur.

De copilărie aproape nici nu-şi aduce aminte; iar când a fost mai mare, cam pe la vârsta de 16–18 ani, spune că ar fi audiat şi chiar frecventat regulat cursurile universitare, şi în special cele de filosofie.

Zicea că, aflat la Paris, a scris acolo o bună lucrare sociologică, al cărei manuscris însă, întors în ţară, l-a încredinţat unui amic să-l citească, dar acela nu i l-a mai dat înapoi, ba credea că, cu unele modificări, l-a tipărit pe numele lui. Nu ne-a spus numele acelui „bun prieten“ de altădată, dar a zis că era profesor universitar cu renume.

Lăuda Parisul, locuitorii şi frumuseţile lui.

A luat parte în campania Balcanică din 1913 şi mai târziu în războiul mondial.

Nu-i era frică de nimic, nici chiar de moarte.

Arăta o predilecţie pentru persoana şi opera lui Dimitrie Gusti, afirmând că l-au impresionat totdeauna în modul cel mai plăcut; pomeneşte frecvent pe Nicolae Iorga, spiritul său larg, cuprinzător şi evocă cu duioşie pe Maria Ventura, de al cărei talent desăvârşit a fost totdeauna impresionat.

Dintre poeţii mai vechi care s-au stins în epoca nenorocită a Marelui Război cunoştea pe câţiva, dar şi despre aceştia amintirile îi sunt foarte reduse.

Istorisirile îi sunt întotdeauna întretăiate de vorbe şi idei fără rost, care n-au nici o legătură cu cele spuse mai înainte.

În primăvara anului 1931, împreună cu un fost coleg de liceu, Alexandru Buiu, am scos revista „Sfinxul“, nu cu bani dintr-o subvenţie a vreunei instituţii sau persoane, ci cu economiile noastre făcute într-un an de zile. Socoteam că după primele 2–3 numere, abonamentele ce le vom încasa sau diferite ajutoare ne vor da posibilitatea să continuăm apariţia revistei. Lucrurile însă nu s-au întâmplat aşa. Nu am obţinut nici un abonament. Economiile noastre au fost epuizate cu al doilea număr, iar alţi bani n-am primit de la nimeni. Aşa că revista a murit şi noi am rămas cu o experienţă nu prea plăcută.

Pentru strângerea materialului necesar apariţiei revistei, am făcut apel la diferite persoane şi amici. Ne-au dat articole şi poezii: Mircea Florian, Al. Lascarov-Moldovanu, Radu Gyr, Isaiia Răcăciuni, Radu Mislea, Sandu Tudor şi prietenul nostru Alexandru Sahia, care locuia atunci în căminul studenţesc al judeţului Ilfov, lângă statuia lui Em. Protopopescu-Pake, alţi tineri scriitori şi, bineînţeles, prietenul nostru mai mare, Artur Enăşescu, care a scris pentru revistă un Lied compus din patru strofe, primele două din şase versuri, iar celelalte din cinci versuri.

Acest Lied reprezintă ultimele versuri publicate de el şi despre care poetul Mihail Straje spunea că sunt „simple sclipiri în beznă“ şi „au importanţa slăbiciunii unei tragedii prelungită peste limită“.

În primul număr al revistei am publicat articolul Străin între ai săi: Artur Enăşescu, dezvoltat în paginile de faţă. Făceam apel la caritatea publică pentru a veni în ajutorul celui oropsit de soartă, dar cum revista n-a avut mare răspândire, nici viaţă lungă, sugestia şi rugămintea mea nu şi-a atins scopul.

Alexandru Sahia, când a citit acest articol în manuscris, a spus că va scrie şi el despre Enăşescu. Şi a şi scris, semnând împreună cu Eugen Jebeleanu, articolul Tragismul unui scriitor, apărut chiar înaintea revistei noastre, care a suferit o întârziere din cauză că tipografia a fost închisă până nu şi-a achitat o datorie faţă de fisc.

În 1929, la propunerea noastră, Artur a acceptat să se fotografieze cu noi, cu obligaţia să-i dăm şi lui un rând de fotografii, ceea ce am şi făcut. Din cele cinci poze, întâmplarea a făcut să păstrez numai trei, pe care, la rugămintea poetului Mihail Straje, le-am dat să le reproducă în volumul ce l-a tipărit în 1968.

După 1935, nu mai purta pe cap vechea pălărie cloche, aşa cum îl cunoscusem. Părul, negru ca pana corbului, îi crescuse mult prea mare, mai ales la spate, transformându-se într-o chică de călugăr, care nu-i mai încăpea în pălărie. De aceea, de la această dată şi-a acoperit capul cu o şapcă mare, peste urechi, încât nu se mai vedeau deloc.

Din cauza transpiraţiei şi a prafului, părul i se lipise fir de fir, la fel ca lâna oilor nespălate. Văzând că se scarpină foarte des în cap, cu oarecare nervozitate, pentru a căpăta o înfăţişare mai îngrijită şi pentru a şi-l putea spăla, i-am propus de câteva ori să se tundă, bineînţeles plătind noi serviciul frizerului. Ne-a refuzat luni de-a rândul, spunând că n-o să vrea nici un frizer să-l tundă, el ştia de ce, noi, nu. Am aflat mai târziu.

Într-o seară, când, probabil, nevoia l-a convins, ne-a spus că acceptă, dar cu rugămintea să mergem departe pe Calea Griviţei, aproape de Podul Grant, unde se afla o frizerie mai modestă. De acord, am pornit într-acolo, am intrat în frizeria unde erau doi lucrători frizeri şi nici un client. În timp ce Arthur vorbea cu prietenul meu (aşa cum ne înţelesesem dinainte), eu am convenit cu unul din frizeri să-l tundă, oferindu-i în loc de trei, 20 lei.

După punerea şervetului alb în jurul gâtului, acoperindu-i pieptul şi spatele, frizerul a început să-şi facă meseria, dar cu multă greutate, fiind obligat să schimbe două foarfeci numai la tăiatul laţelor de pe margini. Când a pătruns mai adânc în păr, o ploaie de puncte mişcătoare, mai mari sau mai mici, au împestriţat şervetul alb şi frizerul n-a mai vrut să continue sub nici un motiv, cu toate că i-am dublat promisiunea iniţială. Şi aşa a rămas Artur, în continuare, cu chica lui cea mare pe cap şi cu musafirii ce-i avea în păr.

Din primăvara anului 1942, când era foarte slăbit şi cu un mers îngreuiat, mai mult târşîindu-şi picioarele, nu l-am mai văzut. L-am căutat prin locurile pe unde ştiam că-şi pierde vremea în timpul zilei, dar în zadar. Târziu, în iarnă, la 6 decembrie 1942, am aflat dintr-un anunţ publicat în ziarul „Universul“ că poetul Artur Enăşescu a decedat şi a fost înmormântat în ziua de 4 decembrie, fără să se indice cimitirul sau să se dea vreo altă informaţie: cine a făcut înmormântarea şi care au fost persoanele care au participat la acest trist eveniment.

Pe vremea când trăia, mi-a dăruit volumaşul lui de poezii intitulat Pe gânduri, tipărit în 1920, spunându-mi că este foarte rar şi că nu mai are acasă decât două exemplare. I-am mulţumit, dar nu mi-a venit ideea, nu prea era moda autografelor atunci, să-l rog să-mi scrie un rând, pentru aducere aminte. Tot atunci, întrebându-l dacă are ceva corespondenţă şi hârtii vechi, mi-a spus că are acasă (!) două pachete cu scrisori şi fotografii vechi. Nu mi le-a adus să le văd, spunând că îi e frică să nu i le fure cineva.

După moartea lui, probabil cei care le-au aflat, nu le-au dat nici o importanţă şi le-au aruncat la gunoi.

Nu mi-am propus să întocmesc o monografie consacrată lui Artur Enăşescu, dar am căutat ulterior mai multe informaţii privind biografia sa.

Şi astfel, am aflat că Artur Enăşescu s-a născut în 1889 la Burdujeni, în fostul judeţ Botoşani, unde tatăl său, Alexandru Enăcescu (Enăşescu) era oficiant P.T.T., trecând apoi în oraşul Botoşani, unde a ajuns şeful oficiului. A rămas orfan de mamă la vârsta de 4 ani, fapt care a influenţat negativ firea şi viaţa lui, devenind melancolic şi apatic. Din partea mamei vitrege nu s-a bucurat de nici o atenţie, iar de dragoste, nici vorbă.

Cursurile secundare le-a urmat la Liceul „Laurian“ din Botoşani şi la „Liceul Naţional“ din Iaşi, locuind la mătuşa sa, Maria Nacu, căsătorită Manu, soră bună cu Olga, mama lui. Fiul acesteia, actorul Ion Manu, i-a fost văr primar.

Cu toate că în 1911 nu avea liceul terminat, după ce a vândut o casă rămasă moştenire de la mama sa, a plecat la Paris, unde se pare că a urmat nişte cursuri de filosofie, fără să fi obţinut vreo diplomă. A terminat Liceul „Laurian“ din Botoşani şi şi-a luat bacalaureatul în 1913, după ce s-a întors de la Paris.

Tudor Vianu spunea că, prin 1915–1916, îl întâlnea pe coridoarele Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti, în tovărăşia lui Ion Gherea, fiul lui C. Dobrogeanu-Gherea, dar se pare că nu şi-a putut continua studiile din cauza primului război mondial, la care şi ţara noastră a fost obligată să ia parte. Tudor Vianu ni-l descrie ca pe „…un tânăr înalt, cu aparenţă îngrijită şi plăcută, ceva mai vârstnic decât colegii lui, şi bucurându-se, în ochii acestora, de prestigiul pe care i-l dădeau colaborările sale la «Convorbiri literare» şi «Flacăra».“

În 1917, în cadrul regimentului 37 infanterie, cu gradul de plutonier, a participat activ în luptele de la Oituz şi Măgura Caşinului, scăpând din amândouă încleştările teafăr, neatins, dar descurajat sufleteşte. Câteva impresii din război le-a publicat în anul următor sub titlul Nopţi pe front, în „Îndrumarea“ din 9 iulie 1918.

Artur Enăşescu a debutat la 25 august 1910, când revista „Convorbiri critice“ i-a publicat sonetul intitulat Amor, „gen preferat în care va excela“. La sfârşitul anului 1914 face gazetărie la „Epoca“ şi tot atunci începe colaborarea la „Convorbiri literare“, unde, până în 1916, publică cinci sonete şi trei poezii.

Începând din 1910 până în 1926, a publicat sonete, madrigale, elegii, stanţe, lieduri, epigrame etc. în următoarele periodice: „Convorbiri critice“, „Moldova“ (Botoşani), „Flacăra“, „Convorbiri literare“, „Îndrumarea“ (Botoşani), „Propilee literare“, „Clipa“, „Junimea Moldovei de Nord“ (Botoşani), „Vremuri nouă“, „Rampa“, „Familia“, „Cristalul“ (Găeşti), „Viaţa literară“, „Luceafărul“ şi „Universul literar“, pe care-l conducea poetul şi criticul literar D. Panaitescu-Perpessicius. Aici a publicat poezia Afrodita, pentru care, la propunerea lui Perpessicius, Societatea Scriitorilor i-a acordat premiul „Ion Pavelescu“, considerându-i poezia ca cel mai bun sonet al anului.

A publicat o selecţie din poeziile sale în 1920, în volumaşul intitulat Pe gânduri, tipărit pe cheltuială proprie. Tot în acel an, îl găsim semnând articolul N. Iorga şi naţionaliştii, care dovedeşte că Artur Enăşescu era un „remarcabil portretist, dotat cu o pătrunzătoare ascuţime în a sesiza şi contura cu o pastă groasă, acidă“, neconvenabil însă pentru sensibilitatea savantului politician. La adresa lui N. Iorga, în 1929, a publicat o epigramă „informă“, cum o categoriseşte Perpessicius, acidă şi puţin răutăcioasă spunem noi. Cu toate acestea, marele nostru istoric nu l-a duşmănit, n-a scris rău despre el, ci din contra, l-a considerat pe Enăşescu „poetul de largă inspiraţie (s.n.) pe care turburarea minţii era să-l oprească prea repede de a-şi lua locul menit în poezia noastră sănătoasă“.

În opinia lui Tudor Vianu, „Enăşescu stabilise, pentru conştiinţa contemporanilor şi urmaşilor, tipul poetului-filosof, pe care îl ilustrase pe rând, după marele înaintaş D. Nanu, răzleţit de grup, P. Cerna, mort de curând, şi poate alţii. Erau semne că succesorul tuturor acestora, în noua generaţie, va fi Artur Enăşescu“.

În 1957, sub titlul Artur Enăşescu, un parnasian al boemei, Perpessicius a scris admirabilele rânduri în amintirea celui dispărut, socotind că, după părerea sa, poetul şi-a impus voit „abdicare din viaţă şi recluziune“ … „în anii din urmă ai pământenei lui existenţe“.

Radu Boureanu spunea despre Artur Enăşescu că avea „un cap frumos, dar alterat de prelucrările necunoscute ale unei boli neiertătoare. Un cap bântuit de furtuni nevăzute şi neauzite decât de el“.

„După o perioadă a vieţii care părea că-i deschide o zare luminoasă, după o împărtăşire din darurile vieţii, distincţie, talent, inteligenţă iscoditoare şi aparte, toate i-au fost retrase în pragul unei zile. Negurile furiilor antice i-au încurcat privirile, i-au şters amintirile şi noţiunile majore, culorile ce-i luminau gândurile, lăsându-i un domeniu cenuşiu, pustiu, populat de viziuni abuzive.“

„Poezia sa se înscrie în timp. Ea desemna începutul unei mari cariere poetice, dacă nu l-ar fi urmărit cu pletele lor împletite ca şerpi… fiicele lui Cronos, care nu aveau ce crimă pedepsi în fiinţa-i rătăcită, decât aceea de a fi cântat cu adâncă şi pioasă tristeţe locurile pe unde s-a născut credinţa despre ele.

Dar poetul cel veşnic cuprins între lumini şi întuneric este acel purtat prin decenii pe buzele şi în cântecele poporului. I se cântă şi azi limpezile-i versuri legate de pământul eroic al patriei şi de oamenii simpli, de sălbateca frumuseţe  a naturii, a pământului acesta pe care au fost înfipte şi au putrezit atâtea «albe cruci de mesteacăn». I se scandează pe viers de lăute cuvintele despre fecioara Riţa ţiganca.“

Într-adevăr, generaţii de-a rândul până acum şi de aici înainte multe altele vor asculta sau cânta melodioasele cântece Cruce albă de mesteacăn şi Ţiganca (E Riţa, fecioara cu ochii sprinţari…), care au intrat demult în patrimoniul poporului, fără să se ştie de marea majoritate că aceste versuri sunt scrise de Artur Enăşescu şi puse pe muzică de Ionel Fernic. Dacă n-ar fi scris altceva decât aceste două creaţii, numele lui tot ar fi rămas în melosul de aur al neamului nostru.

Poetul Mihail Straje, care i-a purtat o permanentă şi duioasă amintire, s-a aplecat cu pasiune asupra creaţiei nefericitului poet, cercetând şi foiletonând paginile tuturor periodicelor unde a colaborat Artur Enăşescu, adunând toate poeziile pe care, cu o substanţială prefaţă-studiu şi note, le-a tipărit în cadrul unui frumos volum în Editura pentru literatură, în 1968. Poate că se va găsi cineva să-i adune şi paginile publicate în presa vremii, până ce destinul nefericit a făcut ca el să rupă în lumea terestră orice legătură cu realitatea.

Salutând apariţia lucrării lui Mihail Straje, criticul Teodor Vârgolici spunea despre Artur Enăşescu că, alături de alţii de dinaintea lui, a fost unul „dintre cei mai nefericiţi poeţi ai literaturii române“, că a fost „un poet de autentic talent, concretizat într-o operă restrânsă din punct de vedere cantitativ, însă plină de virtuţi lirice ce merită cu prisosinţă interesul şi preţuirea posterităţii“.

Iată, s-au scurs aproape 50 de ani de când Artur ne-a părăsit.

Sunt nostalgic şi melancolic ori de câte ori îmi amintesc de el, de tinereţea mea, de prietenii mei, de întâlnirile mele.

Prietenul Mihail Straje, care a trudit pentru ca numele şi creaţia lui Artur Enăşescu să fie reactualizate în memoria generaţiilor care nu l-au cunoscut, scria undeva rânduri care reverberează puternic în fiinţa mea:

„Un nume uitat mai înainte ca fiinţa fizică ce-l purta să fi păşit peste limita de unde paşii nu mai au întoarcere şi care, totuşi, şi-a avut cândva partea lui de răsunet şi glorie. Dar nu de gloria cuvenită unei înzestrate personalităţi ce aducea în literatura epocii pronunţate accente lirice, ci de aceea a unei cumplite tragedii. Iar dacă numele i-a mai circulat o vreme, el era asociat, pentru mulţi, omului ştiut şi văzut aproape zilnic în jalnica şi ceţoasa lui peripatenţă.

Puţini au mai rămas dintre cei ce l-au cunoscut pe Artur Enăşescu, iar cu dispariţia fiecăruia dintre ei, umbra poetului se destramă şi ea treptat, în neant, ca un fum, ca un abur.“

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Cei ce au fost, Povești și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s