„insomnie lângă destinele ţării“. Lucian Blaga despre Titulescu.

August 1933, Bad Gastein, Lucian Blaga.

Ceea ce veţi auzi astăzi nu este propriu-zis o conferinţă despre Niculae Titulescu, şi nici măcar o expunere succintă asupra personalităţii, ideilor şi activităţii acestui om politic şi mare diplomat. Ambiţia mea e alta. Aş dori să vă fac un portret al lui Titulescu după amintiri personale. Având avantajul de a-l fi cunoscut mai de-aproape, găsesc că sunt dator să vă prezint mai înainte de orice o figură palpitând în mediul său de toate zilele, un om viu – aşa cum ar fi putut să-l vadă oricine ar fi avut norocul să-i calce pragul. Îngăduiţi-mi să vă previn de la început asupra modestelor mele intenţii, ca să nu aşteptaţi altceva decât ce sunt hotărât să vă dau. Voi încerca aşadar să evoc unele situaţii şi momente, când mai solemne, când mai intime, datorită cărora cel mult prea curând dispărut va prinde viaţă chiar în imaginaţia d-voastră. Şi poate că voi reuşi să nu decepţionez cu totul nici pe aceia dintre d-voastră, care ar dori să cunoască nu numai pe Titulescu-omul, ci şi anume idei ale sale.

În primăvara anului 1928 s-a decis să fiu transferat de la legaţia ţării noastre din Praga la legaţia din Berna [1]. Eram pe-atunci de-o bucată de vreme ataşat de presă, o funcţie destul de incertă, în marginea diplomaţiei, care îngăduia un exerciţiu dintre cele mai variate celui ce o ocupa. Mi se împlinea cu această transferare unul din gândurile pline de ardoare, de care fusesem luat în stăpânire încă din copilărie. Pe la începutul lui aprilie mă găseam în capitala Elveţiei, pe care o vedeam întâia oară în peisajul ei mai magnific decât putusem să-l visez vreodată.

Berna, Palatul Federal al Elveţiei (Bundeshaus).

N-am să uit niciodată întâia plimbare pe terasele întortocheate ale oraşului: aveam la spate Evul Mediu, cu sonorităţi de veacuri, al cetăţii, iar în faţă gheţarii alpini bănuiţi în geologia munţilor din zare. Castanii treziţi îşi arătau bobocii mari, gata să plesnească. Albastrul cerului, spălat de vânt, era aproape nefiresc. Nefiresc mai ales pentru de obicei foarte înnegurata cetate, în care încercam să prind rădăcini. În una din zile, eu şi soţia mea hotărâm să plecăm la Lausanne şi la Geneva, spre a cunoaşte şi celelalte oraşe ale Elveţiei, ţara pe care un mare poet al lumii o numise tocmai atunci „tinda lui Dumnezeu“. Dar nu numai luarea de contact cu ungherele acestei anticamere a divinităţii fusese scopul plecării. Aflasem la legaţie că Niculae Titulescu, ministrul de Externe al ţării noastre, contrar obiceiului său de a nu poposi pe ţărmul Lacului Leman mai mult decât durau sesiunile Ligii Naţiunilor, se găsea încă la Geneva. Ce piedici n-aş fi încercat să înving pentru a apărea într-o zi în faţa lui, ca să-l cunosc! Era în epoca marelui proces al optanţilor maghiari [2]. Titulescu, apărătorul vajnic al tezei româneşti în acest proces, ce umpluse cu ecourile sale toată presa internaţională, suferise în sesiunea din ianuarie o înfrângere. Acum eram, după cum spusei, în aprilie.

Geneva îşi arăta aspectul normal, corect, calvin, cam amorţit, pe care desigur nu putea să-l aibă în timpul mişcat al sesiunilor Ligii, când delegaţii şi comisiile tuturor seminţiilor de pe glob se adunau aci, ocupând toate hotelele, şi când claxoanele prea multe ale vehicolelor speriau pescăruşii, ce zburau peste lac. Prin Palatul Ligii nu circulau acum decât funcţionarii permanenţi, plini de curtoazie, ai instituţiei. Dintre marile figuri ale vieţii, politice şi diplomatice, numai Titulescu mai rămăsese în localitate. Era de luni de zile bolnav. Din când în când zvonurile, ce scăpau dintre pereţii bolnavului, stârneau îngrijorare. Titulescu sta într-o cameră la Hôtel des Bergues, primind numai pe cei câţiva colaboratori ai săi. Nimenea, nici chiar cei mai indiscreţi dintre amicii săi, n-ar fi putut spune care anume era boala ce-l consuma. El era totuşi bolnav. Greu bolnav de-o boală imponderabilă şi fără de identitate precisă în tratatele de medicină. Bolnav de flacăra lăuntrică, ce-l ardea, reducându-i existenţa până la limitele pâlpâirii. Geniul său nu putea să suporte eşecul, ce intervenise prin jocul contingenţelor, şi pregătea, în febre de vulcan acoperit, revanşa pentru sesiunea ce trebuia să aibă loc în iunie. Grava temperatură creatoare, simţul extrem al răspunderii, dorul de revanşă sub semnul unei dreptăţi colective şi irezistibila ardoare a posedatului, nu-i mai dădeau răgaz, îi desfiinţaseră somnul şi-i problematizaseră însăşi fiinţa: aceasta era boala sacră a lui Titulescu.

La Geneva am colindat cu soţia mea străzile cu amintiri istorice, care încep chiar din timpul lui Iuliu Cezar [3]. Şi am inspirat aerul subţire de pe cheiul Lacului Leman. Peisajul era mai larg, extazul sevelor mai avansat decât la Berna. După câteva ceasuri de cutreier ne-am oprit în cele din urmă în mijlocul oraşului, lângă o statuie a lui Rousseau, pe-o insulă, ce-o alcătuieşte Ronul. Soţia mea, specialistă unică în jocurile de expresie ale fizionomiei mele, mă vedea preocupat de cine ştie ce gând nespus, care, după cum tot ea remarcase, m-a luat în primire chiar în momentul când ne-am întâlnit cu apele Ronului. „Ce ai?“ – mă întrebă ea. „Uite, ce e, – undeva, în Teoria culorilor, Goethe [4] vorbeşte despre aceste locuri şi aminteşte ca de-un argument în favoarea teoriilor sale de nişte ciudate efecte de lumină şi culori, ce le produce Ronul. Locul trebuie să fie chiar pe-aci, pe undeva, şi nu izbutesc să-l identific.“ „Eşti adorabil“, fu replica, „mă mir cum îţi mai vin în minte teoriile, când ai în faţă lumina şi culorile!“ „Ai dreptate“, zic eu, şi prinsei din nou să văd lumina şi culorile, adică universalele lumini şi universalele culori. Am înţeles că trebuie să renunţ la identificarea efectelor goetheene.

Mica insulă, unde ne aflam, era tocmai în faţa acelui vechi şi elegant Hôtel des Bergues, unde în domolită penumbră, se tortura, prin liberă autodeterminare, Titulescu. Dar nu venisem oare la Geneva cu speranţa de a mă prezenta la hotel, spre a-l cunoaşte? După câteva clipe intram în clădire. Am cerut informaţii. Portarul mi-a spus: „Domnul ministru e bolnav“. „Primeşte?“, întreb eu. „Primeşte!“, fu răspunsul. În aceeaşi clipă am simţit însă că nimic nu-mi da dreptul de a tulbura febra creatoare, sacra boală a lui Titulescu. Şi am renunţat c-o strângere de inimă. Ne-am înapoiat la Berna, cu nădejdea c-o să-l cunosc peste două luni, în timpul sesiunii, când el îşi va da replica în marele proces.

Într-adevăr, după două luni luam iarăşi trenul spre Geneva. Unul din cei mai preţuiţi colaboratori ai lui Titulescu mi-a pregătit întâia audienţă, care trezea în mine tot potenţialul de sfiiciune, sub povara căreia sufeream din totdeauna. Titulescu era încă tot în pat. Înfăţişarea era a unui bolnav, dar verva – a unui spirit răsfăţat de-un întreg continent. Nu mi-a îngăduit aproape deloc să vorbesc, ceea ce, dată fiind înclinarea mea invincibilă spre tăcere, mi-a convenit din cale afară. Omul din faţa mea, viu ca o flacără pusă la încercări de adieri invizibile, acesta era aşadar Titulescu! Avea o faţă de „asiat“ fără vârstă, cu unele trăsături de copil, dar cu luciri de nedescris în ochi, unde se aduna toată viaţa. Atâta luminozitate cerea neapărat boala trupului, ca un necesar complement. După câteva întrebări şi răspunsuri de rigoare, el a prins să-mi vorbească despre procesul optanţilor. Intra în domeniul său cu acea siguranţă a mişcărilor pe care ţi-o dă o patrie secretă. Mi-a arătat cu o bucurie ingenuă volumul gata tipărit, pe care intenţiona să-l lanseze în ziua când va ajunge procesul în dezbaterea Ligii. Şi a început să argumenteze, ridicând, cu minunată uşurinţă, blocuri ciclopice în faţa mea. Am fost nevoit să fac eforturi din cele mai grele pentru a-i putea urmări dialectica, eu, care eram, oricum, destul de obişnuit, din alte domenii, cu salturile de la premise trecute sub tăcere, la concluzii, ce par mai mult surprize decât concluzii. Prin energia şi subtilitatea acestui joc dialectic, prin vioiciunea acestei încrucişări de spade cu un adversar, care pentru el era totdeauna prezent, Titulescu îmi făcea impresia unei fiinţe de alt ordin decât cel uman. De unde s-a coborât în faţa mea şi datorită căror împrejurări s-a putut întrupa? Atunci, ca şi mai târziu, în atâtea alte situaţii în care ne reîntâlneam, mi-am spus: Da, Titulescu este cea mai strălucită inteligenţă ce am întâlnit-o în viaţă. Un fel de întrupare a inteligenţei, înţeleasă ca arhetip. Cu aceeaşi ocazie mi-am dat întâia oară seama şi de darul său stilistic, făcând faţă oricăror exigenţe. Avea Titulescu un dar de a defini, o eleganţă şi o economie a expresiei, pe care n-aş putea să le compar decât cu ale filosofului Bergson [5]. Titulescu m-a reţinut vreo două ore. Revenea necontenit asupra procesului. Nu numai atunci, ci şi de atâtea ori mai târziu, el mi-a citit şi din carnetele sale cu însemnări zilnice, unde-şi nota, câteodată foarte dramatic, conversaţiile ce le avea cu marii oameni de stat ai timpului. (Istoria ultimelor decenii nu se va putea scrie fără de a se cunoaşte aceste însemnări ale lui Titulescu. Să sperăm că preţioasele documente nu s-au pierdut!) Când am dat să ies din camera lui Titulescu, i-am spus: „Domnule ministru, dacă în ziua dezbaterii veţi face o pledoarie ca aceea de adineaori, cred că nu va fi nevoie să lansaţi volumul!“

Câteva zile mai apoi avu loc la Ligă şedinţa în care urma să se dezbată procesul. Spectacolul se anunţa palpitant. Toată lumea simţea că chestiunea a ajuns la o cotitură decisivă. În memorabila după-amiază, sala dezbaterii era arhiplină. Numai cu multă osteneală mi-am putut face loc printre corespondenţii ziarelor din cele patru puncte cardinale. Din înghesuială puteam totuşi să urmăresc cele ce aveau să se întâmple. În jurul mesei Consiliului apăreau delegaţii diverselor state, figuri ale jocului de şah internaţional. Unele nume mari, astăzi dispărute.

1928, Caricatură Titulescu vs Apponyi

Îşi făcuse apariţia şi contele Apponyi, înalt, zvelt, adus puţin din umeri, cu barbă de înţelept, cu un foarte pronunţat profil de vultur bătrân. Era contele fără îndoială o figură dintre cele mai impresionante, chiar şi numai prin înfăţişarea sa fizică. Cumpăneam avantajele şi dezavantajele posibile – în duelul ce trebuia să înceapă. Pe Apponyi îl ştiam şi ca pe un strălucit dialectician filosofic. Luase parte, într-un timp nu tocmai depărtat, la nişte discuţii în cadrul unui congres filosofic condus de contele Keyserling [6], şeful şcoalei de la Darmstadt. Mai ştiam de asemenea că propaganda susţinută de moşierii maghiari s-a priceput să exploateze cu supremă dibăcie rezistenţele fireşti, pe care legiuirile burgheze ale Europei le opuneau unui act revoluţionar cum a fost reforma agrară din România [7]. Văzând pe Apponyi mi-am zis: redutabil adversar! Şi faţă de-un asemenea adversar şi într-o atmosferă de atare natură, Titulescu va trebui să apere legitimitatea reformei agrare şi să justifice exproprierea moşierilor maghiari, adică a moşierilor care aveau pământ în ţara noastră, dar optaseră pentru cetăţenia maghiară.

A intrat apoi în sală Titulescu, înalt şi el, gălbui, de-un calm stăpânit. Mulţimea cu sute de capete s-a întors spre el şi un freamăt de curiozitate trecu peste băncile corespondenţilor: Titulescu! Am simţit din această rumoare imensul prestigiu de care Titulescu se bucura în opinia internaţională. Era întâia oară, după patru luni, că Titulescu părăsea camera hotelului. Boala sacră lua sfârşit.

Lupta, ce se anunţase tot atât de dramatică, cum fusese şi cea din ianuarie, n-a mai avut loc în acea după-amiază, căci lupta grea, neauzită, fusese dată în afară de sală, în ceasurile premergătoare şedinţei. Nu mai luam parte decât la un epilog de tunete după furtună. În şedinţă, Titulescu a citit cu un glas de metal nobil şi de-o transparenţă cuceritoare o declaraţie, arătând punctul de vedere românesc. Preşedintele Ligii s-a raliat apoi în numele Consiliului Ligii la acest punct de vedere românesc. Uluit de cele ce se petrec, contele Apponyi, luat evident prin surpriză, a ridicat nasul de vultur şi a rostit ca un fel de protest. Totul a fost însă în zadar. Procesul optanţilor a ajuns într-adevăr la o cotitură, de unde nu mai era cu putinţă o întoarcere. Şi dacă nu mă înşel, Titulescu n-a mai fost nevoit să lanseze volumul.

Caricatură, Titulescu Ministru de Externe.

Aşa l-am cunoscut pe Titulescu. Ani în şir, apoi, am avut prilejuri dese de a-i urmări şi de a-i admira activitatea pe scena internaţională. La Liga Naţiunilor îl vedeam aproape în fiecare sesiune. Odată, după o şedinţă, ieşisem din sală pe-un coridor şi stam de vorbă cu un colaborator al său. Ministrul nostru se apropia şi el de noi. Venind drept spre noi, Titulescu îmi zise: „Ascultă, Blaga, ai auzit adineaori discursul lui Stresemann? A dat un citat din Goethe! Dup-amiaz vreau să-i dau replica. Să-mi cauţi, tot în Goethe, un text care să cuprindă cam ideea aceasta…“ Şi Titulescu mă lămuri, adăugând: „Imposibil să nu se găsească în Goethe şi această idee!“

M-am dus numaidecât în biblioteca Ligii, am răsfoit, ca ursul din anecdotă, prin operele lui Goethe, vreo câteva ore. N-am găsit textul, problematic de altfel, de care ar fi avut nevoie Titulescu spre a răspunde lui Stresemann, ministrul de Externe al Germaniei [8]. După-amiaza, înainte de şedinţă, a trebuit cu mult regret, să comunic lui Titulescu că n-am găsit ceea ce dorea. Dar răspunsul dat de Titulescu lui Stresemann a fost suficient de strălucit şi fără de citatul olimpic. Totuşi, de mâhnire, în noaptea aceea n-am dormit. Târziu, foarte târziu, pe la unul din ceasurile mici ale nopţii, soţia mea m-a întrebat:

– Toată seara mi-ai părut abătut. Ce ai?

– Întreabă-mă mai bine ce n-am.

– Şi-aceasta ar fi cam ce?

– Uite aşa, n-am noroc cu Goethe la Geneva.

Sfera preocupărilor politice şi diplomatice ale lui Titulescu, spirit, în care realismul se îmbina armonic cu elanul ideal, se lărgea în atingere cu obiectul însuşi pe măsură ce realităţile istorice internaţionale ridicau tot mai multe şi mai variate probleme. Pe la 1930, criza economică, declanşată undeva, începuse să se umfle ca un univers în expansiune şi o lua razna spre cele mai felurite forme ale catastrofei. Era acea criză economică mondială semnul neliniştitor al unei situaţii de ansamblu. O umanitate dezaxată îşi pregătea singură, încetul cu încetul, poate că fără să vrea, dar cu obstinaţia unui destin advers, surprize din cele mai cumplite. La Geneva, conferinţele internaţionale economice, politice, financiare, divers etichetate şi susţinute de prodigioase lozinci, se ţineau lanţ. Remediile ce se propuneau se dovedeau simple paliative fictive, osândite să rămână înmormântate în arhivele Societăţii Naţiunilor. Numărul şomerilor creştea în ţările industriale, aspirând spre infinitul mare; preţurile produselor pământului scădeau în ţările agricole, tinzând spre infinitul mic. Soluţiile recomandate în dezbateri cereau cooperări tot mai largi pe plan internaţional, dar în acelaşi timp se exaltau în realitate barierele şi naţionalismele. Se profeţea prăbuşirea capitalismului, dar în acelaşi timp se făceau secrete preparative pe linia imperialismelor. Într-o atmosferă ca aceasta, tulbure şi echivocă, s-a deschis şi Conferinţa pentru dezarmare, de astă dată chiar în sunetul vast al clopotelor de la toate bisericile din Geneva. Acel sunet de clopote, sfâşiat de-un vânt înciudat, ce venea de pe Lacul Leman, îl mai aud parcă şi acum în urechi, căci în loc de a-mi comunica vreo speranţă, îmi da, cu cadenţele sale de lugubră alarmă, mai curând presentimentul apocaliptic al viitorului Foc.

La conferinţele geneveze, mai vârtos la cele economice, delegaţii diferitelor ţări păreau nedumeriţi, agitaţi, derutaţi. Se părea că nicio raţiune nu mai avea mijloacele necesare de a se impune în chip efectiv. În capul oamenilor începeau să se clatine, chiar principiile, temeiurile.

În toamna anului 1932, ajunsesem consilier de presă pe lângă legaţia noastră de la Viena. Transferarea, dorită chiar de mine, se făcuse, din întâmplare, tocmai într-un timp când stările din Austria promiteau să devină deosebit de interesante pentru un observator străin. Cunoşteam Viena din anotimpurile studenţiei mele. De când părăsisem universitatea, se scurseseră însă 12 ani. În acest răstimp, fosta capitală a marii împărăţii de altă dată se transformase, încetul cu încetul, într-o urbe, ce mă făcea să încerc sentimentul elegiac al unei civilizaţii în declin. Stând de vorbă cu intelectualii localnici, foarte mulţi şomeri, te copleşea nu ştiu ce amară afecţiune în faţa decadenţei, în care cei mai mulţi vedeau începutul acelei prăbuşiri a Occidentului, despre care le vorbea, atât de convingător pentru melancolia lor, Oswald Spengler [9]. Dezamăgiţi şi disperaţi, aceşti intelectuali se aruncau în cel dintâi vârtej, ce prindea relief undeva în viaţa socială. Nu aveau nimic de pierdut. Când la începutul anului 1933 naţional-socialismul a luat puterea în Germania, situaţia în Austria s-a agravat dintr-o dată, trecând la forme tumultuoase. Seara, de la anume ore, era foarte riscant să mai treci pe străzi, deoarece la orice colţ puteai să primeşti izbitura nervoasă a unei explozii. Titulescu, redevenit ministru de Externe, după ce câtva timp fusese numai ministru la Londra şi reprezentant la Ligă, cerea să fie informat, la zi şi ceas, despre tot ce se pregătea la Viena. Ne avertizase că Austria va deveni în curând punctul cel mai sensibil pe pielea Continentului şi prevedea că aci vor avea loc cele mai „simptomatice“ evenimente în anii ce vor urma. Faţă de ocupaţiile mele cam nesigure de până atunci din Elveţia, noile însărcinări ce mi s-au dat, printre altele şi aceea de a ţine în curent Ministerul de Externe asupra situaţiei interne din Austria, mă absorbeau cu desăvârşire, dar mă şi pasionau în acelaşi timp. Pentru mine personal, activitatea mea din vremea aceea fusese un prilej să devin mult mai util decât putusem să fiu în Elveţia, ceea ce mă apropiase şi mai mult de Titulescu, care aprecia cu bucurie noile mele interese. În august 1933 avui ocazia fericită de a sta iarăşi câteva zile în apropierea „Patronului“, cum îl numeau toţi aceia care îl iubeam şi care îi dam concursul, fiecare după puterile sale.

August 1933, Bad Gastein.

Titulescu venise în Austria, să se odihnească vreo câteva săptămâni la Bad Gastein. Medicii vienezi îi recomandaseră o asemenea odihnă. M-am bucurat nespus, când, într-o zi, cu un curier al Ministerului de Externe, sosiseră la legaţie câteva plicuri ce trebuiau de urgenţă transmise lui Titulescu. Le-am dus eu însumi la Bad Gastein, unde ministrul de Externe, printr-un gest de amicală şi mişcătoare condescendenţă, m-a reţinut apoi câteva zile. Într-o după-amiază m-a poftit la dânsul. Din vorbă în vorbă, mă trezii că Titulescu intrase într-un fel de expunere, foarte elocventă, asupra situaţiei internaţionale, care, după eşuarea Conferinţei de dezarmare evolua spre zări nu tocmai îmbucurătoare. Nimenea nu-şi da atât de bine seama de seriozitatea cotiturii istorice la care s-a ajuns în viaţa internaţională, ca Titulescu. Dar el nu cunoştea decât un singur ţel, acela al salvgardării păcii. În faza de-atunci a evoluţiei şi-n condiţiile momentului, Titulescu se străduia să dea un caracter cât mai monolitic Micii Înţelegeri (pentru care visa şi un foarte solid contrafort într-un Pact Balcanic), căci numai un asemenea organism i se părea că ar putea în împrejurările ceasului să asigure interesele statelor mici, aşezate în poarta imperialismului nazist. Nu i se zguduise lui Titulescu, câtuşi de puţin, credinţa ce-o avea de ani de zile că pacea ar putea să fie salvată prin Liga Naţiunilor, cu condiţia ca şi Rusia să intre în Societatea geneveză [10]. Titulescu devenise de câtva timp unul din protagoniştii care pregăteau atmosfera în capitalele occidentale pentru intrarea Rusiei în Liga Naţiunilor. Pe drumul acesta, al salvării păcii prin organismul genevez, Titulescu aspira să ajungă în cele din urmă la o destindere şi în răsăritul european. Titulescu era totdeauna în căutarea unor formule ce puteau să devină lozinci îndrumătoare. El îşi pregătea şi îşi netezea formulele cu o răbdare şi cu o râvnă de şlefuitor de diamante. Le încerca de-o mie de ori toate nuanţele, reflexele, umbrele, până când formulele începeau să palpite prin propria lor lumină. Toate ştiutele strădanii, ce s-au depus în activitatea diplomatică, din anii aceia, în vederea definirii juridice a agresiunii, nu sunt străine nici de sugestiile, nici de modul de a lucra ale lui Titulescu. Nu m-aş încumeta să spun că în conversaţia, ce-am avut la Bad-Gastein cu Titulescu, el şi-ar fi arătat ideile în cuvinte întocmai, dar expunerile sale, în care se calcula cu tot felul de eventualităţi şi în care interveneau cele mai variate ipoteze, pentru care Titulescu, ca orice mare diplomat, îşi rezerva o anume libertate a mişcărilor, expunerile sale, zic, se mişcau pe această linie.

Aşa gândea Titulescu. El avea în cap liniile mari ale unei concepţii, dar, pe axe viguros schiţate, el socotea cu nenumărate detalii, chiar puţin probabile, dar nu excluse, pentru care îşi potrivea totalitatea reacţiei condiţionate. În eşafodajul ideilor sale, totdeauna îndrăzneţe, deşi erau cele mai adesea de natură defensivă, el punea o uluitoare precizie şi prudenţă juridică, şi încă o dată o excepţională pasiune a formulării. În situaţii noi, Titulescu nu se mărginea niciodată să răspundă cu formule uzate. Când bunăoară propaganda pentru revizuirile teritoriale, ce ne ameninţa integritatea, luase proporţii, Titulescu a ştiut să răspundă: nu revizuire, ci sublimarea, spiritualizarea frontierelor!

Pentru completarea portretului intelectual ce-l desenez, se cuvine să adaug că lui Titulescu îi plăcea uneori să aibă în faţa sa pe cineva, căruia să-i facă atari expuneri. El se simţea parcă stimulat chiar şi de prezenţa cea mai stângace a cuiva, fiindcă i se da astfel îndemnul să gândească la noi şi noi posibilităţi.

Nu mă înduplec să trec sub tăcere încă un amănunt cu care s-a încheiat conversaţia noastră, atunci la Bad Gastein, un amănunt ce aruncă o lumină caracteristică asupra sufletului lui Titulescu. Când am dat să ies, m-a întrebat ce intenţii mai am pentru ziua aceea. „Vreau să mă plimb puţin“, răspund eu. Şi-atunci, el, trecând uşor de la cele mai pasionante preocupări, mi-a spus cu o candoare de copil: „Da, vrei să te plimbi?… Du-te atunci, plimbă-te – pe-acolo, pe-o cărare ce duce prin pădurea de brazi. E foarte frumos. Nu uita să iei de la prăvălia din colţ câteva alune. Când treci prin pădure, ţine în palma deschisă alunele, ai să vezi cum vin veveriţele, îţi sar pe umăr, una după alta, şi-ţi fură alunele din palmă!“ „Ei, nu!?“, fac eu mirat. „Ba da, chiar aşa“, răspunde Titulescu, „e şi asta o dovadă că aici suntem în Europa!“

Se ştie că Titulescu călătorea mult. Se oprea de preferinţă prin locuri frumoase, pe care nu avea totuşi ambiţia de a le descoperi. La Geneva, unde chiar însărcinările îl fixau pentru câtva timp şi cu intermitenţe, îşi înjghebase un cuib. De aci se ducea uneori la Montreux sau prin alte împrejurimi de faimă curentă. În Elveţia, el a îndrăgit în chip deosebit Saint-Moritz-ul. Se pare însă că peisajului elveţian, el îl prefera pe cel mediteran. Acel Cannes, cu arome de alge şi scoici marine, acel Cannes cu clădirile vechi purtând patina veacurilor şi cu atmosferă de navigatori şi pescari, îl atrăgea iarăşi şi iarăşi. Uneori, în sezoanele prielnice, se oprea şi la Lido-Veneţia, unde făcea băi de soare. Titulescu nu prea avea încredere în numărul celulelor sale roşii şi ţinea să se bronzeze, dacă s-ar fi putut chiar până la nuanţe africane, ca să facă concurenţă celebrei vedete Josephine Backer, cum glumea el adesea. Oricum, călătoriile nu-i displăceau. Când el însuşi era împiedicat să se deplaseze, nu uita să îmbie această plăcere prietenilor şi colaboratorilor din nemijlocita sa apropiere. În timp ce sta în cameră, la căldură de seră, el croia planuri de excursie pentru amici. Îmi amintesc, astfel, că odată la Geneva, într-o după-amiază, găsindu-mă la hotelul meu, mă trezesc cu un telefon: „Tu eşti, Blaga?… N-ai vrea să faci o plimbare până la Montreux cu doamna Titulescu, cu doamna şi domnul… X, cu Ştefan Neniţescu [11] şi cu Savel [12]?… Vă duceţi până-n vârf de munte, e tocmai sezonul narciselor… Eu viu pe urmă, sau dacă nu, vă iau mâne dimineaţă de la Montreux…“ La fel ne-a surprins cu proiectul unei excursii şi când am fost la Bad Gastein. De astă dată urma să plecăm în grup mai compact, cu mai multe maşini, prin împrejurimile cu sate străvechi şi cu peisaje de neuitat. Se învoise, spre bucuria tuturor, să ia şi el parte. După ce pornirăm, am remarcat însă că Titulescu, de altfel tot timpul în mare vervă, păstra oarecare distanţă faţă de tot ce vedeam şi nu acorda decât priviri tangenţiale Naturii. Ca orice posedat, el recădea necontenit în preocupările sale. În asemenea clipe de izolare interioară, numai ce-l auzeai, adresându-se celui mai apropiat colaborator al său: „Ascultă, Savel, ce s-a făcut cu chestia aceea…?“ Demonii problemelor nu-i îngăduiau nicio clipă de destindere… El devora problemele şi era devorat de probleme. Văzând focurile ce-i pâlpâiau în ochi, te întrebai, fără să vrei, şi sufocând anevoie o îngrijorare, cât timp acel corp fragil va mai rezista propriilor sale ardori. Dar să revin. Trecând printr-o regiune de profiluri, când domol, când violent alpine, ne-am oprit să luăm masa într-un sat austriac de-un pitoresc vânătoresc. Restaurantul îşi aştepta oaspeţii în apropierea unei bisericuţe de-un farmec aparte, ce s-alegea din veacuri. Din bisericuţă se auzea orga. Am intrat cu toţii, chemaţi de sunetele abrupte şi îndrăzneţe. În lăcaş ne-a întâmpinat curiozitatea a vreo douăzeci de băieţi, între 10 şi 12 ani; alcătuiau un grup călăuzit de-un magistru şi aveau un aer de Ev Mediu: era faimosul cor „Wiener Sängerknaben“. Se găseau şi aceşti copii, al căror glas îmi era cunoscut din discurile de patefon difuzate în toată lumea, într-o excursie mai lungă prin pădurile patriei lor. Excursia era, cu voioşia ei, probabil răsplata pentru vreun nou succes repurtat de cor. Ieşind din bisericuţă, magistrul ne-a poftit să ne oprim o clipă şi şi-a aşezat băieţii în poziţie corală ca într-un tablou de Van Eyck [13]. Dibuise nu ştiu cum că printre noi se găsea Titulescu şi hotărâse să-i facă onorurile într-acest chip: ţinea să ne cânte ceva. Şi cântară băieţii, cu glasurile lor serafice, înălţătoare, ceresc sfâşietoare, un imn al bucuriei de Mozart. Am surprins, nu numai în genele lui Titulescu, ci şi în ochii tuturor, un mărgăritar de emoţie. Ne ridicaseră atât imnul, cât şi glasurile într-adevăr îngereşti, dar desigur şi neaşteptatul gest, atât de spontan, care ilustra atât de mişcător simpatia obştească şi atmosfera de vrajă ce s-a creat pretutindeni în jurul numelui lui Titulescu.

21 mai 1935, Viena.

Şi acum, pentru a încheia, să mi se îngăduie să mai dapăn şi alte câteva amintiri, de mai târziu, care şi-aduc şi ele pasta lor la tabloul ce se înfiripă. În primăvara anului 1935, mă găseam încă tot la Viena, în aceeaşi slujbă la legaţie. Situaţia politică din Austria, ce fusese nu tocmai de mult scuturată de două scurte revoluţii [14], continua să fie incertă şi confuză. Sub vălul unei aparente normalizări mocnea o lavă latentă. Guvernul austriac de-atunci, autoritar, urmărind să salveze un simulacru de independenţă, ce trăia însă numai din graţia unei puteri străine, permitea cu o crescândă bunăvoinţă propaganda cea mai făţişă în vederea unei restauraţii habsburgice, în timp ce curente subterane, după o tentativă eşuată, stăruiau pentru Anschluss. Pentru orice ochi mai expert, din afară, situaţia din Austria devenise într-adevăr, precum prevăzuse Titulescu, cel mai sensibil barometru al cicloanelor şi anticicloanelor internaţionale. Titulescu, dotat cu un simţ înnăscut pentru identificarea unor atari barometre, continua să se intereseze foarte de aproape de reacţiunile lui homo austriacus, brotăcelul care semnaliza cele mai imperceptibile schimbări, ce se produceau în atmosfera generală a continentului. Noi, funcţionarii legaţiei de la Viena, eram constrânşi de istoria în marş, să stăm la post, în necurmată încordare. Cred că rar a existat pentru tinerii diplomaţi străini o şcoală mai bună decât aceea ce li se oferea la Viena în acea perioadă de vreo cinci ani înainte de Anschluss. Niciodată o situaţie nu a pus mai mult în exerciţiu puterea de divinaţiune a observatorului diplomatic, de la ceas la ceas. Titulescu, de câte ori trecea spre Apus, cu vagonul său ministerial, amenajat cu tot confortul necesar, nu huzurului, cum le convenea unora să bârfească, ci numai pentru a înlesni munca de birou şi în timpul călătoriei, se oprea şi în capitala austriacă, cel puţin pentru câteva ore, când îi dam cele din urmă informaţiuni şi-i făceam un fel de rapoarte verbale rezumative asupra stărilor politice.

21 mai 1935, Viena.

Oricât de obosit, uneori, de dezagrementele inerente călătoriei, Titulescu, pachetul de nervi, se reculegea repede, de îndată ce cobora pe peronul gării, iar dacă mai făcea şi o plimbare cu maşina legaţiei prin oraş, îşi redobândea felul obişnuit, neastâmpărul şi temperamentul. Celor ce-l însoţeau, ne comunica ceva din euforia sa volubilă, încât zile de-a rândul, după plecarea sa, mai simţeam în aerul Vienei duhul lui Titulescu. Cu ocazia unei asemenea descinderi, cred că a fost tocmai în primăvara anului 1935, aflase că doar câteva zile mai înainte a trecut pe la Viena un om politic român, care se întorcea din Berlinul nazist, unde tatonase în vederea unei apropieri. Atunci l-am văzut pe Titulescu într-un moment de revoltă, în ipostaza prerogativelor, la care-i da un drept legitim însuşi geniul său. A prins să veştejească în cuvinte din cele mai biciuitoare încercările ce ţinteau spre o politică externă dincolo de dunga ce-o întrezărea, sau împotriva acţiunilor ce le întreprindea el. Şi parcă-i aud şi astăzi cuvintele răspicate: „…noul război european, dacă va izbucni, va repeta, desigur nu în detalii, dar în linii mari, Primul Război Mondial. Războiul va fi lung şi greu. La început Germania va avea succese, dar în cele din urmă va fi înfrântă…“. Apoi Titulescu s-a liniştit. Şi a trecut la alte chestiuni. Îl interesa cum se comportă „brotăcelul“, care anunţa intemperiile. La gară, când pornea spre Apus, i-am întins cu multă sfială, şi numai în momentul când trenul se puse în mişcare, căci mai curând nu îndrăznisem, o carte de-a mea, ce apăruse tocmai atunci – piesa Avram Iancu. Mi-a surâs: „Să ştii că am s-o citesc“. Pentru mine promisiunea lui Titulescu, că va citi, era o suficientă satisfacţie, cu toate că mă stăpânea convingerea că nu va avea niciodată răgazul pentru aşa ceva.

21 mai 1935, Viena.

Au trecut vreo câteva săptămâni. Când Titulescu s-a întors din nou spre ţară, m-am înfiinţat iarăşi la gară. De astă dată nu mai intenţiona să se oprească şi la Viena, decât pentru cele câteva minute indicate în itinerarul obişnuit al expresului. Am urcat în vagonul său, i-am comunicat unele noutăţi austriece, foarte în grabă şi cu teama nervoasă în călcâie să nu pornească trenul. Mi-a spus şi dânsul câte ceva din isprăvile sale. Torpilase nu mai ştiu ce combinaţie internaţională, ce putea să devină primejdioasă pentru micile state. Apoi m-am dat jos pe peron, căci se auzeau semnale de plecare. După ce am coborât, m-am apropiat de o fereastră a vagonului, unde apăruse capul lui Titulescu, care mă chema cu glas tare: „Blaga, vino să-ţi spun ceva…“ şi fără de nicio legătură cu cele ce discutaserăm adineaori, Titulescu începu, fără nicio caznă, să recite din memorie nişte versuri din Avram Iancu:

 În pădure
toate păsările dorm,
numai una n-are somn,
cată să se facă om. 

21 mai 1935, Viena.

„Nu ştiu de ce, dar tare-mi plac mie aceste versuri“, încheie Titulescu, în timp ce trenul se punea în mişcare.

Ne-am mai făcut un semn, pe urmă nu l-am mai văzut. Rămăsesem încă o bucată de timp cu capul descoperit, pe peron, cu gândul departe. Titulescu recitase versurile în care vorbeam despre marea pasăre mitologică din Munţii Apuseni, care, în piesa mea, stă de pază lângă inima neamului. Şi astăzi, atâţia ani după cele întâmplate atunci, mi se pare că bănuiesc de ce Titulescu a recitat acele versuri: „În pădure toate păsările dorm, numai una n-are somn, cată să se facă om“… Titulescu simţea pesemne, subconştient, o înrudire între insomnia sfântă a acelei paseri de veghe şi insomnia sa. Căci şi el suferea de insomnie lângă destinele ţării, de-o insomnie blestemată pentru el şi pentru noi, căci ea avea să-l destrame înainte de vreme, încât astăzi, la o răscruce cum nu a fost alta vreodată, când am avea aşa de mare nevoie de veghea lui, el nu mai este printre noi.

Noiembrie, 1945.

Această conferință rostită de Lucian Blaga la Cluj, în noiembrie 1945, a fost publicată în volumul: Lucian Blaga, Niculae Titulescu, în Isvoade. Eseuri, conferinţe, articole, ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau, prefaţă de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, pp. 182–199.

NOTE

[1] Pentru întreaga activitate politico-diplomatică a lui Lucian Blaga cf. Constantin I. Turcu, Lucian Blaga sau fascinaţia diplomaţiei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, 261 p.; Lucian Blaga, Din activitatea diplomatică (Rapoarte, articole, scrisori, cereri, telegrame). Anii 1927–1938, vol. I–III, ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note, postfaţă şi indici de nume de Pavel Ţugui, Editura Eminescu, 1995, 294 p., 324 p., 408 p.

[2] Nicolae Titulescu a avut o contribuţie esenţială în rezolvarea problemei optanţilor, dezbătută în faţa diferitelor instanţe internaţionale, din 1922 până în 1930. Aproximativ 500 de moşieri unguri din Transilvania, care optaseră pentru cetăţenia maghiară (folosindu-se de prevederile în acest sens ale Tratatului de pace de la Trianon), fuseseră expropriaţi prin Reforma agrară legiferată de Guvernul român în 1921. Nemulţumiţi de pierderea pământului, ei s-au adresat mai întâi tribunalelor româneşti, apoi Conferinţei ambasadorilor de la Paris (1922) şi Consiliului Societăţii Naţiunilor, susţinând ilegalitatea exproprierii în raport cu prevederile Tratatului de pace de la Trianon, precum şi aplicarea inegală a legii exproprierii în defavoarea proprietarilor unguri. „Optanţii“ revendicau, de asemenea, o indemnizare sporită pentru pământul pierdut. Din aprilie 1923, când problema a fost dezbătută în Consiliul Societăţii Naţiunilor, şi până la soluţionarea ei în 1930, Nicolae Titulescu a apărat, cu fermitate şi inteligenţă, drepturile României şi a realizat, în cadrul unor dezbateri memorabile, având oponent pe contele Apponyi, câteva aprofundate analize ale punctelor în litigiu. În cele din urmă, diferendul a căpătat o rezolvare definitivă prin Acordurile de la Haga (1930), odată cu reglementarea datoriilor şi a reparaţiilor de război. Principalele sale intervenţii au avut loc la 20 şi 23 aprilie 1923, 27 mai 1923, 5 iulie 1923, 5 septembrie 1925, 2 iulie 1927, 17 şi 19 septembrie 1927, 8, 9 şi 12 martie 1928. În esenţă, în cadrul acestor intervenţii, Nicolae Titulescu a susţinut: deplina compatibilitate între exproprierea din 1921 şi prevederile Tratatului de pace de la Trianon, inclusiv cu Statutul minorităţilor; egalitatea perfectă de tratament în aplicarea Reformei agrare; dreptul suveran al statului român de a proceda la expropriere; rolul pozitiv al Reformei agrare pentru menţinerea şi consolidarea structurii social-economice a ţării, ca şi pentru menţinerea ordinii sociale într-o întreagă regiune a Europei.

[3] Caius Iulius Caesar (100–44 î.H.). Om politic, general, scriitor şi orator roman.

[4] Johann Wolfgang Goethe (1749–1832). Scriitor, gânditor şi om de ştiinţă german

[5] Henri Bergson (1859–1941). Filosof francez.

[6] Herman Alexander von Keyserling (1880–1946). Filosof şi scriitor german.

[7] La 17 iulie 1921, a fost adoptată legea pentru definitivarea Reformei agrare în Vechiul Regat. Potrivit normelor de expropriere, stabilite de Guvernul Alexandru Averescu, s-a asigurat exproprierea a 6.008.098 hectare, dintre care 3.998.753 hectare arabil (în toată România), inclusiv Transilvania. La 30 iulie s-a adoptat Legea pentru definitivarea Reformei agrare în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

[8] Gustav Stresemann (1878–1929). Om politic, om de stat şi diplomat german. Preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi, după război, al Partidului Populist German. Deputat în Reichstag (1907–1912; 1914–1929). Cancelar (1923). Ministru de Externe (1923–1929). A dus o politică urmărind revizuirea Tratatului de la Versailles. Şi-a legat numele de conferinţele internaţionale în domeniul reparaţiilor (Planul Dawes – 1924 şi Planul Young – 1929), de acordurile de la Locarno (1925), de intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor (1926), de semnarea Pactului Briand-Kellogg de renunţare la război ca instrument de politică naţională (1928). În 1925 a semnat cu guvernul URSS un Tratat de neagresiune şi neutralitate. În 1926 a împărţit cu Aristide Briand Premiul Nobel pentru Pace.

[9] Oswald Spengler (1880–1936). Filosof german.

[10] La 15 septembrie 1934, Nicolae Titulescu semnează, împreună cu reprezentanţii altor 30 de state, invitaţia adresată URSS de a intra în Societatea Naţiunilor.

[11] Ştefan I. Neniţescu (1897–1979). Scriitor, estetician şi diplomat român. Docent în estetică la Universitatea din Bucureşti. Colaborări la: „Convorbiri literare“; „Spicul“; „Ideea europeană“; „Flacăra“; „Luceafărul“; „Gândirea“; „Adevărul“ etc.

[12] Savel Rădulescu.

[13] Hubert şi Jan Van Eyck (Hubert: n.?–1426).

[14] La 15 martie 1933 – lovitură de stat organizată de cancelarul Engelbert Dollfuss; 25 iulie 1934 – tentativă de lovitură de stat organizată de naţional-socialişti, agenţii hitlerişti procedează la asasinarea lui Engelbert Dollfuss.

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Povești și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la „insomnie lângă destinele ţării“. Lucian Blaga despre Titulescu.

  1. snake zice:

    Extraordinare franturi de istorie… incomparabila clasa politica….

    Apreciază

  2. mircea ordean zice:

    Eu-s curios, cu ce-a ușurat activitatea lui Titulescu (multă lăudată de Blaga) situația noastră din 1940?

    Apreciază

    • Victor Potra zice:

      https://en.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Titulescu#Exile_and_death
      În 1936 Titulescu a fost demis și trimis în exil de regele Carol al II-lea. Din punctul meu de vedere, responsabilitatea pentru dezastrul din 1940 stă pe umerii lui Carol al II-lea.
      Nu știu dacă contextul internațional ar fi permis altă evoluție cu Titulescu la cârma Ministerului de Externe al României, dar știu sigur că regele a făcut tot ce i-a stat în putință să strice lucrarea lui Titulescu, slăbind grav sistemul de alianțe construit cu migală de acesta și orientându-se îm mod iresponsabil spre puterile Axei.
      Deci întrebarea este fără obiect.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s