Nașterea unei pasiuni. Bibliofilia lui George Potra

Introducere de George G. Potra, istoric, fiul lui George Potra.

”George a descoperit cartea încă din copilărie, dar nu în familia sa modestă, dar demnă, care, venind din Transilvania în Vechiul Regat, luase cu ea doar Biblia, ci în vagabondajul prin București, început înainte de a împlini 10 ani, alergând după o bucată de pâine în sărăcia și foamea necruțătoare aduse de război și ocupație, accentuate pentru el de plecarea tatălui său pe front, sub steag străin nedorit dar impus, și de prizonieratul acestuia în Rusia, care avea să se prelungească fără speranță aproape un deceniu.

Orizontul i s-a lărgit rapid și spectaculos o dată cu peregrinările prin orașul pe care îl descoperea cu fiecare nouă zi, cartea de pe tarabele de pe Cheiul Dâmboviței sau de pe aiurea, ca și de prin dughenele sau prăvăliile găzduind cărți de tot felul, situate în varii zone ale orașului, prilejuindu-i întâlniri fascinante cu ceea ce avea să devină o pasiune de o viață.

Oameni cu puțină știință de carte, dar cu mult bun simț, Crăciun și Maria, părinții doritori ca fiii lor, George și Ion, să scape de sărăcie, să devină „cineva“, i-au lăsat liberă această pasiune, ba chiar, în privința lui George, mai dotat și mai silitor, i-au încurajat-o în limita posibilităților.

Bunicul meu și tatăl lor, revenit din prizonierat în 1923, avea să rămână singurul care aducea pâinea în casă. Adolescenții, cărora le-a fost sortit în mod fericit să aibă din nou tată, un tată pe care-l consideraseră mort și înmormântat undeva pe pământ străin, necunoscut și fără cruce la căpătâi, aveau să se bucure acum de un sprijin. Cei doi fii supraviețuitori, George și Ion, au fost dați din nou la școală.

George nu mai era dramatic constrâns ca înainte de prea micile sale economii făcute ca ucenic la cizmărie, lustragiu sau vânzător de ziare ș.a. Din mult-puținul pe care îl câștiga tatăl său – la început ca geamgiu de stradă și abia apoi jupân cu prăvălie în Obor – George reușea, prin participare și purtare exemplare în casă, ca și prin rezultate excepționale la școală, să obțină bani de cărți, ce i se dădeau periodic, dar și aleatoriu, la insistențele sale persuasive.”

 

George Potra despre nașterea pasiunii sale pentru bibliofilie, fragment din cartea ”Din Bucureștii de ieri” (1990)

„Prin faţa dulapurilor de pe Cheiul Dâmboviţei mi-am pierdut şi eu o parte din timpul liber al copilăriei mele. Acolo zăboveam, fără limită, uitându-mă cu ochi nesăţioşi la tomurile groase şi frumos legate ce nu puteam să le cumpăr, fiind mult prea scumpe pentru punga mea sărăcăcioasă, pungă care se alimenta şi ea anemic din micile economii ale unor părinţi care trudeau prea mult.

Dar dacă aceste cărţi scumpe nu-mi erau accesibile, prăvăliile aveau în schimb destule altele şi chiar foarte multe, pe care le puteam răsfoi cât voiam, chiar dacă nu cumpăram nici una. Făceam ocolul tuturor prăvăliilor şi ore întregi mă uitam la tot felul de reviste, la lucrările clasicilor noştri, în ediţii mai vechi sau noi, şi în special la cele editate de librăria «Minerva», calendare-almanahuri, precum şi nenumărate broşuri şi monografii cuprinzătoare de multe şi variate idei ce satisfăceau curiozitatea şi instrucţia mea. Mai totdeauna însă plecam şi cu o mică cumpărătură, o comoară din care mă alimentam nesăţios o zi sau două şi apoi reveneam la tezaurul cu nestemate.

Mi-aduc aminte, cu plăcere, că mulţi din aceşti neguţători mă îndrăgiseră şi-mi făceau preţuri relativ convenabile, iar când pentru o carte sau mai multe, pe care doream să le cumpăr, nu aveam bani îndeajuns, atunci îmi reduceau preţul la cât aveam, bineînţeles dacă diferenţa nu era prea mare. Şi am constatat că unii dintre ei îmi făceau această favoare cu deosebită plăcere, îndemnându-mă astfel, prin bunăvoinţa lor, să cumpăr şi să citesc cât mai multe cărţi. Câteodată însă, când preţul cărţilor alese de mine depăşea posibilitatea pungii mele şi în acelaşi timp limita de reducere, atunci îmi făceau credit, spunându-mi: «plăteşte când poţi, …altădată». Iar eu, drept mulţumire, «mă dădeam peste cap» şi la prima «vizită» aduceam banii datoraţi. Şi chiar dacă nu aveam mai mult în buzunar să mai cumpăr altele, ei îmi înţelegeau gândul şi dorinţa şi-mi dădeau alt pachet de cărţi, tot pe datorie.

Cu timpul m-am bucurat de un credit din ce în ce mai mare, în special după recomandaţia călduroasă ce mi-a făcut profesorul meu, Nae Ionescu-Barbă, care în vremea aceea era directorul liceului «Matei Basarab», unde eram elev. Profesorul meu se bucura de multă trecere şi cinste în faţa anticarilor, fiindcă era un om foarte cult şi un client vechi, de zeci de ani. Pe el puţine tipărituri îl mai interesau, biblioteca lui număra mii de volume; căuta în special cărţi chirilice, diferite rarităţi, documente şi manuscrise. Rarităţile căutate de profesorul meu Nae Ionescu-Barbă erau într-adevăr destul de greu de găsit. Acelea după care umblam eu, în special la început, erau destul de obişnuite, găsindu-le la fiecare din ei în cantitate mai mare decât puteam să cumpăr.

Printre primele mele achiziţii, din epoca când anticarii erau pe Cheiul Dâmboviţei, amintesc volumaşele mici, de culoare gălbuie-maro din «Biblioteca pentru toţi», cele verzui din colecţiile «Minerva» şi «Căminul»; traducerile din Jules Verne, precum şi orice fel de carte cuprinzătoare de călătorii şi expediţii. După acestea au urmat cele istorice şi literare româneşti. În câţiva ani, ajunsesem să strâng aproape toate numerele care apăruseră în cele trei colecţii menţionate mai sus şi mă mândream cu ele, fiindcă atingeau un număr impresionant pentru vârsta mea. Le citisem pe toate cu atenţie şi dragoste, iar pe cele care-mi plăceau mai mult, le mai reciteam din când în când.

Cu timpul, ca să ştiu precis ce cărţi am şi să nu cumpăr unele exemplare de mai multe ori, le-am inventariat. Catalogul lor l-am scris într-un carnet pe care-l purtam totdeauna cu mine. În el arătam, în ordine alfabetică, numele autorului, titlul cărţii, traducătorul, localitatea şi anul tipăririi, precum şi numărul de ordine al «Bibliotecii» din care făceau parte. Bineînţeles că nu lipsea, din prima rubrică, cifra care arăta numărul cărţilor ce posedam.

După acest fel de cărţi, într-o zi mi-a căzut în mână una din tipăriturile lui D. Bolintineanu, care purta anul 1872. Aceasta mi-a procurat o plăcere deosebită şi în mintea mea naivă îmi făceam diferite calcule, că e foarte veche, fiind tipărită înaintea Războiului pentru independenţă şi că e mai bătrână chiar decât tatăl meu, care se născuse cu câţiva ani mai târziu de tipărirea cărţii.

Această curiozitate însă n-a ţinut multă vreme, fiindcă la un interval destul de scurt am dat peste altele şi mai vechi, tipărituri din perioada 1850–1860, care erau scrise cu litere chirilice şi latine, adică cu un alfabet de tranziţie. Scrierea lor nu era prea grea şi, încetul cu încetul, fără să-mi arate nimeni, ajunsesem să le citesc cu destulă uşurinţă.

De aici înainte, în afară de alte cărţi, căutam cu dorinţă arzătoare cărţi chirilice şi simţeam o deosebită satisfacţie când dădeam peste unele din ce în ce mai vechi, care nu erau tipărite cu alfabet de tranziţie, ba chiar nu aveau nici o literă latină, ci numai chirilice şi cu caractere cât mai primitive. Cu oarecare trudă, ajunsesem să le descifrez şi pe acestea şi după fiecare carte citită credeam c-am descoperit o nouă Americă. Iată dar, izvorul pasiunii mele pentru cărţile vechi, pasiune pe care o am până în ziua de azi. Ea a început întâi cu cărţile chirilice şi s-a continuat cu celelalte, cu litere latine sau gotice.

Cu timpul am izbutit să am multe şi interesante cărţi chirilice, iar printre acestea să număr: Pravila de la Govora, tipărită în vremea lui Matei Basarab la 1640, Cazania lui Varlaam, Îndreptarea Legii, Biblia lui Şerban etc., iar dintre celelalte străine, apusene, nenumărate din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi chiar un incunabil din 1486.

Aveam acum două metehne, una de a citi cât mai mult şi alta de a colecţiona cărţi vechi şi, dacă se poate, cât mai vechi, iar încetul cu încetul să fie şi în legături originale şi bine păstrate. Aceste pasiuni însă cereau bani, din ce în ce mai mulţi, aşa că de nenumărate ori am sacrificat banii ce-i primeam de la părinţi pentru diferite cumpărături ce-mi erau strict necesare. Pălăria, cravata, ciorapii sau alte lucruri trebuincioase, pentru care primeam bani, se transformau în pachete cu cărţi. Fiindcă înainte de a mă duce să-mi cumpăr cele de mai sus, treceam, ziceam eu, într-o vizită scurtă pe la anticari. Şi acolo, ca un făcut, totdeauna când se nimerea să am bani pentru ceea ce mi se dăduse să cumpăr, se întâmpla ca anticarii să aibă noi pachete de cărţi în care se găseau destule din cele care mă interesau şi pasionau.

În situaţia aceasta, mă uitam, căutam, alegeam şi nu mă mai săturam de cărţi. Şi îmi făceam o socoteală în gând că dacă mi s-ar vinde un anumit lot de cărţi la preţul ce eram dispus să-l ofer, atunci le-aş cumpăra. Norocul meu că totdeauna socoteala din gând se potrivea cu tocmeala adevărată, ba, de cele mai multe ori, anticarii îmi cereau mai puţin decât mă gândeam eu să le dau.

În altă ordine de idei, amintesc că pasiunea pentru cărţile chirilice mi-a dat posibilitatea să citesc cu uşurinţă orice carte veche românească, aşa că atunci când, în cursul superior al liceului, am început să învăţăm alfabetul chirilic, eu ştiam să citesc pe vechile cărţi tot aşa de bine ca şi pe cele noi. Faptul acesta l-a bucurat mult pe bunul meu profesor N. Ionescu-Barbă, care m-a poftit la el acasă, unde mi-a arătat rarităţile lui şi mi-a dat posibilitatea să citesc manuscrise şi documente chirilice, scrise cu două sau trei caturi şi cu tot felul de înflorituri întortocheate. De aici s-a născut o altă pasiune, dorinţa de a citi vechile cronici şi astfel, m-am simţit tot mai mult atras spre trecutul zbuciumat al neamului nostru, pe care l-am îndrăgit din ce în ce mai mult, şi totodată mi s-a oferit prilejul de a cunoaşte o parte din vechea literatură.

Legătura dintre mine şi profesorul meu s-a transformat cu timpul într-o prietenie caldă şi duioasă din partea lui, iar din partea mea într-o admiraţie şi recunoştinţă pentru tot ce-mi dădea şi mă iniţia. Prietenia între profesorul Nae Ionescu-Barbă şi mine a durat până la sfârşitul vieţii lui, adică până în luna mai 1947.“

Anunțuri

Despre Victor Potra

Blogs developer, content creator, independent journalism PR, direct marketing, online & social-media promoter Video TV producer http://youtu.be/hB9iJ4Q8gww - Video Demo Translator (English – Romanian, specialized in IT) – working for http://zeitgeist.eu.com Graphic design, picture processing, DTP (Adobe Photoshop, Adobe InDesign).
Acest articol a fost publicat în Povești și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Nașterea unei pasiuni. Bibliofilia lui George Potra

  1. Fascinant sa ai asa radacini! Fascinant sa traiesti si o astfel de viata! Si e atata de pacat ca azi se invarteste totul din ce in ce mai mult in sfera mercantilismului!
    Citesc cu drag blogul tau. Ma duce intr-alta lume, mult mai frumoasa decat cea de azi, pentru ca are mai multa demnitate.
    Sarbatori fericite, in liniste si armonie!

    Apreciază

  2. Victor Potra zice:

    Multumesc Sorina, și mă iartă pentru răspunsul întârziat, am fost departe de computere zilele acestea.
    Sper că sărbătorile de Paște ți-au adus cele mai frumoase momente cu putință.

    Apreciază

  3. Pingback: Moştenirea lui George Potra – articol de Dumitru Bădiţa | Cutia cu vechituri a lu' Potra

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s