Aprilie, 1935. Înmormântarea lui Panait Istrati.

La 16 aprilie 1935, Panait Istrati moare la sanatoriul TBC Filaret. Este înmormântat la cimitirul Bellu, fără serviciu religios. Nu știu exact data la care a avut loc înmormântarea, dar cred că la cel puțin 2 zile de la data morții, deoarece corpul scriitorului a fost expus o zi în capela cimitirului Bellu.

Iată cum povestește scriitorul şi publicistul Alexandru Talex despre moartea și înmormântarea lui Panait Istrati (interviu acordat lui Mugur Popovici și publicat în România Literară, nr. 48 din 2009):

„[...] în momentul morţii sale familia n-a avut posibilităţi financiare să-l îngroape, iar Regele şi Regina au oferit 40.000 de lei, graţie cărora acest om a putut să aibă un loc de veci. Deşi prietenul său, Demostene Botez, a dorit ca trupul să-i fie expus într-un loc public pentru ca cititorii să-i poată aduce un ultim omagiu, nici la Ateneu, unde s-au invocat motive de ordin politic, nici la Societatea Scriitorilor Români, care s-a dezis de el (s.n.), nici la Universul, unde exista sala de expoziţii, n-a fost posibil. Şi totuşi, s-a reuşit ca la Cimitirul Bellu să fie expus în capelă cu o zi înaintea înmormântării. Potrivit dorinţei sale, a fost îngropat cu un car cu boi, cu scoarţe naţionale, care a parcurs Bucureştiul de pe strada Paleologu, unde a locuit în ultimii ani ai vieţii, până la cimitir. Până şi copacii din jurul aleii de la Bellu au fost, în acea zi, plini cu oameni.”

25 iulie 1930, Thoiry, Hotel Leger. Nicolae Titulescu alături de membrii Comisiei de Cooperare Intelectuală Internaţională de pe lângă Societatea Naţiunilor.

25 iulie 1930, Thoiry, Hotel Leger. Nicolae Titulescu alături de membrii Comisiei de Cooperare Intelectuală Internaţională de pe lângă Societatea Naţiunilor. În primul rând: George Oprescu, Nicolae Titulescu, Alfredo Rocco, Albert Einstein, Gilbert Murray, Paul Painlevé, Paul Valéry.

25 iulie 1930, Thoiry, Hotel Leger. Nicolae Titulescu alături de membrii Comisiei de Cooperare Intelectuală Internaţională de pe lângă Societatea Naţiunilor.

1934, Pötzleinsdorf. Lucian Blaga şi Caius Brediceanu

1934, Pötzleinsdorf. Cumnaţi, dar şi colaboratori pentru diplomația românească.
Caius Brediceanu
(în picioare),
Lucian Blaga (şezând).
Fotografie din colecția
Brediceanu-Blaga.

Este redată și în volumul
Lucian Blaga în diplomaţia românească
la pagina 208.

1933. Piața Sfântu Gheorghe (Roma).

Fotografia este realizată de George Potra personal și pare făcută la data de 29 iulie 1933, conform notației de pe verso. Din câte știu însă, lucrările de lucrările de prelungire a Bulevardului Colței (numele de atunci al bulevardului de la Piața Romană până la Universitate) au început în 1936, tot atunci realizându-se și demolările necesare.
Detalii despre istoria Pieței Sfântu Gheorghe (Roma) am găsit aici:
Despre Piata Roma, azi Sf. Gheorghe – un material elaborat de doamna Cristina Iosif.
Deci ce demolări surprinde aici George Potra?

Notă pe spatele fotografiei scrisă de George Potra

Este puțin probabil ca datarea să fie incorectă. George Potra își nota imediat după realizarea fotografiilor, pe verso, cel puțin data la care au fost făcute. Cum se vede mai jos, detaliile sunt adăugate ulterior, cu un alt stilou, probabil la o inventariere a fotografiilor realizate prin București, făcută mult mai târziu.

În al doilea rând, notarea de pe spate spune: Casa „roșie” din centrul Pieței Sf. Gheorghe.
Unde era această clădire? Din fotografiile de epocă pe care le-am găsit pe internet am văzut că erau destul de puține case în zonă cu două etaje, precum cea prezentată mai sus.
În același material postat de doamna Cristina Iosif, Despre Piata Roma, azi Sf. Gheorghe, am găsit următoarea fotografie:

Vedere din 1895 dinspre Biserica.

Clădirea pare a fi cea din dreapta imaginii postate de doamna Cristina Iosif.

Și nu în ultimul rând: ce s-a întâmplat cu acea clădire? A fost și ea demolată? Și dacă da, când?
De obicei George Potra se ducea să realizeze fotografii în București în momente cheie ale evoluției orașului, fie când urmau să fie demolate case, fie când apăreau noi puncte de reper (cum a fost fotografia cu montarea statuii Regelui Carol I în Piața palatului regal în 1939). Ținând cont de colecția de fotografii în care am găsit-o și pe aceasta, cred că clădirea era deja condamnată și se pregătea demolarea.
Ar fi excelent dacă cineva și-ar asuma construirea unei hărți mai detaliate a zonei Pieței Sfântu Gheorghe (Roma).

Orice detalii pe acest subiect sunt binevenite și vor fi apreciate

Ivan și Victoria Moise, bunicii mei din partea mamei.

Cum de s-au luat mama şi tata e de mirare. Părinţii lor erau din lumi cu desăvârşire diferite. George şi Ana erau intelectuali subţiri, ea educată la pension, scriind şi vorbind fluent în franceză şi germană, el profesor şi istoric, erudit şi autor al multor volume. Victoria şi Ivan, dimpotrivă, erau oameni simpli, obişnuiţi cu munca, pentru care rostul vieţii se-mplinea în copii şi în gospodărie. Nu aveau prea multă şcoală, dar mama, mândria lor, se pusese cu burta pe carte şi intrase la facultate. Astfel s-au întâlnit cele două lumi. Şi curând, am dat şi eu năvală în amândouă deodată. Aşa se face că am ajuns cu cartea pe casă, plescăind cireşe culese uşor, una câte una, din ramurile grele aplecate peste acoperiş.
E 1989, iunie, în curând fac douăzeci de ani, am scăpat din armată şi sunt în primul an la Politehnică. Am descoperit gustul berii, al ţigărilor, al conversaţiilor interminabile despre nimic, ba chiar şi Led Zeppelin şi Pink Floyd, printr-un coleg bine dotat cu discuri bulgăreşti. Dar ritualul de iunie a rămas, când dau cireşele în pârg le tot gust, până când, aproape toate deodată devin dulci şi parfumate. Atunci mă îndop pe săturate. Reciteam în acel început de vară Zaharia Stancu, Desculţ. Şi la culesul viei, când cu botniţele, mă gândeam „Hei, să fi fost Darie aici, lângă mine, l-aş fi săturat de cireşe, şi apoi l-aş fi luat cu mine o stradă mai încolo, să vadă demolările. Să vadă cum dispare ca fumul agoniseala de o viaţă sub buldozere. Să vadă oameni plângând, cu inima trosnind odată cu casa lor, sau luaţi cu miliţia pentru că au încercat să stea în faţa maşinăriilor huruitoare. Să ţină el minte. Şi să scrie.”
Ştiam că sunt de o naivitate dezarmantă şi n-aş fi mărturisit acele gânduri pentru nimic în lume. Dar campania de „sistematizare” ajunsese şi în Colentina. Şi nu mai erau decât două case până la noi. Mama şi tata văzuseră planul de demolări. Linia roşie trecea chiar pe deasupra locuinţei bunicilor. Casa în care crescusem urma să fie dărâmată pentru un colţ de parcare. Au încercat de toate: şi şpagă, şi relaţii, ba chiar şi o audienţă la nu ştiu ce ministru de atunci. În zadar. Planul fusese aprobat chiar de către Ceauşescu. Nimeni nu vroia să-şi rişte capul. Aşadar plângeam, ştiind că mănânc cireşe pentru ultima oară, repetându-mi ca un puşti „Să nu uiţi, mă, să nu uiţi…”
A fost o vară urâtă. Plină de disperare. Lunile acelea Victoria şi Ioan au trebuit să-şi amputeze viaţa. Ce să ia, ce să lase, ce să dea de pomană. Ce să-ncapă într-un apartament cu două camere? Cerceluşii îi luăm? Şi leandrul? Al treilea pat cui îl dăm? Măcar fierăstrăul, dălţile şi o rindea… Butelia? O păstrăm. Şi carpeta, şi bufetul (e de nuc), şi biblioteca, şi… Uşurel, ca sub o vrajă dementă, transport cu transport, lumea copilăriei mele se desfăcea din încheieturi. Şi nimic nu se mai aşeza la fel, în cutia aia hâdă de chibrituri în care bunicii erau exilaţi.
A venit şi ziua de septembrie, în care sentinţa va fi executată. Ursuză şi întunecată, pe măsura faptei. Părinţii mei îi luaseră pe bunici la noi acasă. Să nu vadă. Să nu le rămână pe retină violul. Eu am chiulit de la cursuri şi m-am dus aţă. Vroiam imaginile acelea. Ca să ţin minte. Să rămână şi să nu-mi treacă. Dar aveau dreptate ai mei. Pentru cel care a trăit şi crescut în acel loc, nu există imagine mai obscenă decât asaltul şenilelor, care calcă totul, până nu mai rămâne decât moloz şi noroi.
Ploua. Cam tot ce avea cât de cât o valoare dispăruse. Ce nu luaseră vecinii, jefuiseră ţiganii de pe malul gârlei. Fără gard, fără ferestre şi fără uşi, cu tabla de pe acoperiş smulsă pe alocuri, casa părea un copil părăsit, plângând pe la streşini, de singurătate. Doar cireşul, mare, puternic, încă părea să o ocrotească, cu jumătate din ramuri peste ea.
Cu cireşul ăsta era o întreagă poveste. De mic îl ştiam incredibil de gros, cât două trupuri de oameni voinici. Mai văzusem cireşi şi la alţii de pe strada bunicilor, plantaţi după război, când îşi construiseră casele. Dar nu erau nici cât jumătate din al nostru. Am crezut un timp că e un fel de Prâslea cel Voinic al copacilor, care crescuse într-un an cât alţii în zece. Dar am aflat că era deja acolo când tataie venise să bată primul ţăruş şi să sape fundaţia. Crescut singur, de capul lui, dintr-un sâmbure scuipat de un călător. S-a bucurat omul, că are pom cu rod în curte din primul an. Nu s-a îndurat să-l doboare, deşi aleea de pe lângă casă era cam strâmtă în dreptul lui. I-a tăiat crengile uscate şi cele prea joase, de băteau în locul unde urma să se ridice casa, şi au rămas împreună. Şi cireşul ningea în fiecare primăvară, cu petale albe, şi punea zor pe mamaie, în fiecare vară, să umple borcanele cu dulceaţă. Şi nu lăsa nici o creangă să se rupă sub picioarele copiilor, mereu căţărându-se după premiul cel mare, „alea coapte, din vârf!”… An după an, mai bine de patru decenii, întinzând rădăcini adânc. Exact pentru acest moment, când stă singur în faţa unor buldozere. Nu-i e frică de ele. Sunt nişte fiare urâte, fără suflet. Nu ştiu ce este seva urcată cu greu până la frunze, ce binecuvântare e ploaia, ce răcoroasă adierea de seară, ce naştere e fie şi o singură floare, ce moşire să-ţi duci fructul la bun sfârşit. Nu sunt nici omizi, nici îngheţ, nici secetă, nici furtună. Şi par nişte broaşte privite de sus. Ce putere ar putea avea asupra lui? Păcat doar că au plecat oamenii pe care îi ştia, se învăţase cu ei. Dar aşa sunt oamenii, vin şi pleacă, se obişnuise cu asta cât crescuse singur, pe câmp. Mai importantă e iarna ce vine, uite ce ploaie rece, acuşi trebuie să-şi lepede frunzele şi să treacă uşor, în somn, spre primăvară.
Inginerul mormăie, privind nemulţumit. Casa e lipită în dreapta de o alta, care trebuie să rămână neatinsă. Şi colac peste pupăză, la nici doi metri de „obiectiv” ditamai copacul. Până acum nu avusese probleme, buldozerul rupea pomii ca pe un băţ de chibrit, apoi cu excavatorul scoteau rădăcinile. Ar săpa cu excavatorul lângă trunchi, să-l slăbească, dar dacă cade aiurea? Pe casa de alături sau chiar pe utilaj? În fine, o să încerce cu buldozerul. Echipă pentru tăiat pomi nu s-a prevăzut şi nu mai au timp să cheme una, să mai aştepte o zi sau două. Termenele trebuie respectate întocmai, ordin de sus. Şi asta e ultima casă din zonă. Să terminăm şi să plecăm dracu’ acasă.
Buldozerul intră mai întâi pe stânga, pe partea grădinii. Magazioara de cărbuni, liliacul alb, trandafirii, liliacul mov, crinii – totul se transformă sub lamă şi şenile în zoaie mocirloase. Pe lângă cireş, „de tine ne ocupăm mai târziu. Vişinii troznesc ca scobitorile, în timp ce şenilele clefăie noroiul. Bolta de viţă, coteţul de păsări, gata, a ajuns la magazie. E doar placaj prins de stâlpi de lemn, zdrang-zdrang, atelierul e un castel din cărţi de joc, ca şi iluzia bunicului că va rămâne tâmplar până va închide ochii. Pentru statul recunoscător a fost un simplu muncitor, ca atâţia alţii, are pensie, e suficient, ce atâtea fasoane. Ai pus pasiune în ce făceai? Şi ce, vrei să-ţi ridicăm statuie? Găseşte-ţi şi tu un hobby de apartament, colecţionează timbre, sau ia-ţi un acvariu. Socialismul are nevoie în permanenţă de un drum pe care să meargă glorios, aşa că fă bine şi nu-i sta în cale, bătrânule. Şi dacă o să crăpi de inimă rea, cu-atât mai bine, laşi locul unor tineri productivi, energici, gata să defileze de 1 mai, 23 august şi când i se mai năzare Conducătorului.
A ajuns la capătul curţii, întoarcere de 180 de grade. Urmează casa, cameră cu cameră, înspre stradă. Baia cu boiler, patru ani, mamaie mă spală în cădiţă, marchiza, şase ani, vreau să amestec şi eu în mămăligă, bucătăria mare, opt ani, mamaia mă supraveghează atent în timp ce-i dau să mănânce griş surorii mele de doi ani, dormitorul bunicilor, nouă ani, „Mihaela” alb-negru şi cuburi de lemn, într-un castel cât toată podeaua, camera mea, unsprezece, „Uzina Aqua”, mamaie îmi stinge lumina pentru a treia oară, e aproape miezul nopţii, sufrageria… Buldozerul s-a oprit şi urletul de motor ambalat s-a transformat într-un mârâit răutăcios, în surdină. A ajuns în dreptul cireşului, nu are loc suficient să treacă. În urmă e rasă toată faţada şi jumătate din zidurile camerelor. Se vede înăuntru, ca într-o machetă de la Palatul Pionierilor. Ca o viaţă pusă pe planşetă. Pentru a putea analiza, pentru a înţelege. Uite, aici, aici şi dincoace, ai fost tu. Hocus-pocus-demolatus, şi gata, nu mai eşti! Deocamdată încă mă pot privi, în nuditatea înfiorătoare a jumătăţilor de încăperi căscate spre maidanul cu moloz, unde vor construi socialismul, cu tot cu parcări. Buldozerul se poziţionează oblic. Urmează cireşul. Vrea să-l împingă într-o parte, în curtea pe care a arat-o deja. Dar idioţii nu ştiu, sau au uitat, că undeva dedesubt pândeşte pivniţa. Casa e rănită de moarte, dar are o ultimă capcană pentru măcelarii ei. Din câte îmi amintesc, sunt sigur că e deja cu o şenilă pe margine. Încă douăzeci de centimetri şi măgăoaia de metal o să alunece într-o groapă de doi metri. Ridică lama. Cuplu de torsiune, deja am învăţat asta la mecanică. Coaja crapă şi pocneşte sub apăsare. Zgomotul motorului creşte până la canonadă, până la isterie. Cireşul începe să se scuture, să geamă, apoi să ţipe de-a dreptul, cu glas de lemn verde şi viu. Şi tremură şi icneşte, dar se ţine bine, cu toate rădăcinile, de pământul care l-a ridicat dintr-un simplu sâmbure. Şi maşina, şi nervii omului din cabină obosesc primii. Un metru înapoi, în scrâşnet de fiare şi cărămizi făcute chisăliţă. Poate renunţă, ce mare lucru un cireş, la marginea unei parcări. Dar nu. Buldozerul ambalează şi izbeşte ca un berbece. Pomul se scutură până la miez, dar rămâne încăpăţânat în picioare. Recul. Berbece. Troznet. Şi plouă din greu. Izbitură. Şi în clisa care au devenit zidurile, buldozerul derapează uşurel, pas cu pas. Încă o dată, mai cu avânt! Şi lemnul crapă până la inimă, se despică pe verticală, cu un scârţâit prelung, sfâşietor. Încă o lovitură şi va cădea. Dar timpul a expirat. Gândacul de fier dă în marşarier grohăind, apoi pare că înţepeneşte o clipă, după care se scufundă. Un plesnet sec de metal, a pocnit o şenilă. Huruit de cărămizi prăvălindu-se. Dispare, doar cabina rămâne la vedere, pe jumătate turtită de un zid năruit peste ea. Toţi aleargă ca şobolanii, câţiva muncitori îl scot din ruine pe mecanicul însângerat, inconştient. Gata cu demolările, cel puţin pentru azi. Nici casa, nici cireşul n-au reşit să se salveze, mâine o să le vină de hac. Dar împreună s-au răzbunat. Cât puteau şi doar pe mesageri, pe slugi. Dar cineva a ripostat agresorilor. Casa şi cireşul au ţinut piept, fie şi pentru o zi, unui buldozer. Şi astfel, şi-au luat la revedere de la bunicii mei.

Fotografie din colecția Brediceanu-Blaga.

Este redată și în volumul Lucian Blaga în diplomaţia românească la pagina 206.

Familiile Blaga și Brediceanu, 1933

Fotografie din colecția Brediceanu-Blaga.

Este redată și în volumul Lucian Blaga în diplomaţia românească la pagina 207.

Sunt o persoană marcată de nostalgii. În sensul în care sunt nostalgic după vremuri pe care nu le-am apucat sau pe care n-o să le pot trăi. Sunt nostalgic după perioada anilor 60 din America, aşa numita „Flower Power”, mi-ar fi plăcut mult anii 20 – anii nebuni, sunt trist că nu voi apuca prima călătorie interstelară, deşi am speranţe că în timpul vieţii mele voi face cunoştinţă cu prima inteligenţă artificială şi că va fi descoperită în timp util pentru curiozitatea mea bolnavă teoria unificată a Universului.
O anume nostalgie ocupă însă un loc aparte în inima mea. Perioada interbelică. Perioada spiritului românesc, în care totul părea posibil, în care Cioran, Eliade, Eugen Ionesco erau aici, erau români în România, conştiinţa lingvistică găsită odată cu Eminescu trecea în formele mature ale filosofiei, literaturii, ale culturii cu respiraţie universală, balcanismul nostru endemic era contrabalansat de personaje politice verticale, chiar dacă încăpăţânate uneori, intelectuali autentici ca Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu erau şi politicieni din responsabilitate faţă de „civis”, de viaţa cetăţii, Titulescu aducea o deschidere internaţională în politica românească chiar în ciuda unei clase politice care se pricepea încă de pe atunci atât de bine să denigreze… Timpuri superbe, zburătăcite apoi. Drama destinelor de mai sus şi a altora, un pic exilaţi, un pic asasinaţi, un pic puşi la index, un pic executaţi nu face decât să-i treacă în legendă. O perioadă a eroilor spiritului românesc care pare astăzi poveste. Nu putea să scape din colecţia mea de nostalgii.
Dar ce mare lucru, va spune poate omul de astăzi, educat la televizor. Eroi ai spiritului, cu biografii incredibile au fost în toate timpurile şi prin multe alte părţi… Desigur, nişte personalităţi, dar ce te face, stimabile exaltat, să consideri perioada interbelică românească atât de deosebită, ce te-apuci să faci un cult al personalităţilor de atunci (de-abia am scăpat de asta), a fost şi gata! Poate, dar lucrurile stau altfel când ai un bunic care a făcut parte din miracolul de atunci. Nu mai poţi pune distanţa confortabilă a mai bine de jumătate de secol între tine şi acele timpuri când eşti urmaşul direct al unei întrupări a acelor vremi, când legenda nu mai e în cărţi ci stă cu tine la masă, când o biografie nu e o colecţie abstractă de fapte ci o poţi urmări prin Ardeal şi apoi în Bucureşti cu trăitorul ei, nu poţi păstra echidistanţa când eşti nepotul lui George Potra. Datorită – şi subliniez datorită – bunicului meu am dezvoltat o adevărată fascinaţie pentru acea periodă, adeseori frizând obsesia. Este unul dintre lucrurile pentru care continuu să-i mulţumesc.

Spaţiul Magic.

George Potra și Ana Potra, soția sa, la o aniversare a nepotului lor, Victor Potra.

Eram prea mic ca să-mi amintesc casa bunicilor George şi Ana înainte de a fi demolată şi de a se muta la bloc. Nu-mi aduc aminte deci decât apartamentul cu trei camere în care fuseseră nevoiţi să se mute. Nevoiţi spun acum într-o post-percepţie, dar pe atunci totul părea să fie aşa cum trebuie, aşa cum a fost dintotdeauna. Şi acum, faptul că bunicii mei au locuit mult timp altundeva (în Filantropia), este pur exerciţiu intelectual pentru mine. Pentru că acel loc avea o magie aparte, era Peştera lui Alladin în trei camere de bloc. Densitatea de obiecte de artă, de cărţi, tablouri, statuete şi câte altele avea o armonie încântătoare. Foarte uşor totul ar fi putut arăta ca un depozit, dar de fapt obiectele îţi cântau cumva încă de la intrare: „Uită-te şi la mine! Ascultă şi povestea mea!” Totul se aşeza într-un crescendo, fiecare lucru susţinându-l pe un altul, punându-se în valoare reciproc, invitând la conexiuni surprinzătoare, modificându-şi configuraţia emoţională la fiecare vizită, grefându-se pe starea ta de spirit şi potenţându-te să fi tu, în spaţiul lor. O statuetă de fildeş cu un satir, un presse-papier din cristal cu o şopârlă încastrată, un topor de piatră preistoric – nu obiecte ci artefacte pe care copilul ce eram le mângâia, le asculta în minte povestea şi se trezea cuprins de magia în care bunicul meu excela – istoria ca fiinţare vie a ceea ce suntem peste timpuri. Uneori îmi spunea istoria obiectelor sau ce reprezintă, acestea întorcându-se către mine cu înţelesuri noi. Dar mai mult decât orice ele rămâneau un întreg nedivizibil în magia lui, aceea a unui spaţiu în care paradoxal cred că şamanii lui Mircea Eliade s-ar fi simţit acasă deşi majoritatea obiectelor erau ulterioare unei asemenea epoci îndepărtate. Dar spaţiul punea istoria şi cultura la lucru, te făcea să simţi că strămoşii nu sunt abstracţiuni, că eşti suma la un moment dat a unor întrupări de spirit, brusc Neoliticul, Antichitatea, Evul Mediu etc. erau faţete ale aceleiaşi entităţi, istoria devenea biografia Omului adunându-şi fiinţa culturală prin eoni. O magie difuzată dar nu difuză, o revelaţie clară deşi substrăgându-se simplei enumerări, o stare de spirit comprehensivă în spaţiu şi timp.
Valenţele percepţiei mele culturale, de la copil la adolescent, au fost în mare măsură modelate de acest Spaţiu Magic, casa bunicului meu, care niciodată nu te lăsa să pleci dezamăgit. Dacă şopârla din sticlă a fost pasiunea mea la 6-7 ani, mai târziu zăboveam fascinat asupra uneia dintre primele cărţi româneşti, scrisă de mână în alfabetul chirilic în secolul al XVI-lea… Era o carte de învăţătură bisericească, nu conta atât ce scria – deşi blamata rusă făcută în şcoală tot a avut un efect bun, puteam descifra uşor mare parte din scrierea chirilică – nu conta deci neapărat conţinutul cât percepţia vie a faptului că la o mie cincisute şi ceva cineva scrisese această carte pentru ca alţii s-o poată citi într-o limbă pe care eu o înţelegeam. Aveam rădăcini. Ştiam că SUNT, şi nu de ieri, de azi. Puteam să pipăi repere ale identităţii mele spirituale, a fi român trecea din abstractul manualelor în concretul factual a celor care se grijiseră ca gândul să ajungă la urmaşi, să crească în alte gânduri împlinind esenţe. Ştia George Potra ce face lăsând un copil să atingă, să se joace chiar cu obiecte de o valoare inestimabilă. Ştia că istoria nu poate fi vie în muzeu, după vitrine grele de sticlă, că spiritualul trebuie pipăit, mirosit, simţit în manifestările sale factuale, că trebuie parcurse cu pasul locurile, cetăţile, străzile – pentru a simţi aroma gândului ce le-a dat fiinţă, uneori aproape în ultima clipă, înainte de demolare… Ştia bunicul meu, şi astăzi ştiu şi eu că era presat de timp, de urgenţa inefabilei sarcini de a transmite mai departe acest contact sensibil cu realitatea istorică înainte ca aceasta să dispară din accesibilul material al existenţei. Cum de a reuşit să extragă esenţa purtată de contactul nemijlocit cu realitatea în cărţile sale şi s-o redea, pentru totdeauna prin scris conştiinţei spirituale româneşti, cum de a devenit mijlocitorul istoriei vii pentru cei ce nu vor uita să citească, este un capitol aparte în care, cu reţinerea celui ce se ştie incapabil de această performanţă, voi încerca o privire mai încolo. Dar să nu părăsim atât de abrupt casa lui George Potra.
Am fost în acest Spaţiul Magic şi după dispariţia bunicului. E adevărat că prezenţa lui însufleţea obiectele, el le folosea, prin el obiecte vechi de secole evitau eşecul în static, scăpau de sentinţa „obiect de muzeu”. George Potra deschidea scrisorile folosind un vechi cuţit de argint, scutura scrumul ţigării într-o scrumieră superb decorată cu un vultur de aramă, presa hârtiile cu deja cunoscuta şopârlă în cristal, citea cărţi vechi interesându-se de conţinutul lor… În plus disponibilitatea şi cunoştinţele enciclopedice îţi puteau oferi un răspuns, o istorioară, o voce pentru orice obiect aflat în casă. Sunt sigur că Spaţiul Magic, cu toate cele ale lui, i-a simţit lipsa bunicului meu. Dar ca orice Spaţiu în care magia este regula, până în ultima clipă în care a fost un întreg acel Spaţiu şi-a urmat creatorul în spiritualitate. Obiectele nu mai ştiau să tacă, nu puteau să se resemneze, nu vroiau să iasă la pensie, necum să audă de muzeu. Acel spaţiu continua să vorbească, să-şi spună povestea – complexă, diversă şi totuşi unitară, acel spaţiu a rămas până în ultima clipă mărturisitorul istoriei vii, parte a spiritului oricărui cugetător care îi trecea pragul şi în care rezona.
După ce a murit şi bunica Ana, obiectele au plecat care-ncotro, conform testamentului. O parte din ele revenindu-i tatălui meu şi deci practic mie (dat fiind că el mă iubeşte foarte mult) am încercat să reconstitui la un moment dat, fie şi ca experiment mental, folosind ceea ce aveam la dispoziţie, acel Spaţiul Magic. A fugit de mine zâmbindu-mi: „Mai creşti” mi-a spus cu drag aproape. „Când trăirea din tine se va împlini vei ştii, nu înainte…” Pentru că acel Spaţiu Magic era, într-un sens, bunicul meu. Era latura palpabilă, vizibilă a spiritualităţii lui, era întruchiparea multiplă a precupărilor lui enciclopedice, era coreografia lui culturală, atât cu ce putuse să adune dintre cele ale spiritului cât mai ales cu cele ce erau invocate de prezenţele poate fragmentare din perspectiva unui muzeolog, era personalitatea lui cu preferinţele, gusturile şi chiar sentimentele lui, împărtăşite concret, prin obiecte. Nu poţi să reconstitui cu adevărat magia unui Univers personal dacă nu eşti chiar tu persoana care îi dă viaţă întru spirit. O altă lecţie a bunicului meu. Şi un regret: în imediatul morţii sale ne rămăseseră Spaţiul Magic şi Cărţile lui. Din fericire Cărţile au supravieţuit.

Anti-entropic

Primele două părţi din această aplecare de gând dedicată bunicului meu le-am scris pe nerăsuflate. După multe insistenţe din partea tatălui meu am găsit portiţa care mi-a permis să mă transpun în starea emoţională adecvată racordării la o realitate spirituală deosebită. Nu pot să rememorez o personalitate atât de complexă fără să fac din nou joncţiunea cu ea, fără să retrăiesc contactul, aroma şi eliberarea provocării de a te raporta la George Potra. Am ajuns la cărţile sale. O piatră de încercare. Am ezitat. Alte lucruri s-au impus atenţiei mele imediate. Am profitat de justificările pragmatice ca să dau înapoi în faţa unei sarcini care mă intimidează, aceea de a vorbi despre cărţile bunicului meu, de devenirea supremă întru fiinţă a lui George Potra – ceea ce a scris. Au urmat alte presiuni – blânde de-altfel – din partea tatălui meu, date de calendarul publicării lucrării. Pentru că – aşa cum am mărturisit – părinţii mă iubesc nemeritat de mult şi mă înţeleg, mi-au făcut implicit o ofertă tentantă pentru un tânăr ocupat: modifică un pic textul scris deja ca să pară un întreg şi lasă-l ca atare. M-am simţit ultragiat – o revoltă pe care nici eu nu am înţeles-o la început, nici măcar nu am perceput-o ca revoltă ci doar ca insatisfacţie adâncă: cum adică să las textul aşa, să fug… Am temporizat (mă pricep periculos de bine la asta) şi într-un final, în această noapte în care scriu, încăpăţânarea mi-a fost răsplătită: am avut revelaţia căutată, starea de graţie în care să îndrăznesc… Să privesc în mine şi să văd ce a sădit acolo George Potra. Şi să îmi asum responsabilitatea unei extrapolări necesare.

Mă simt anti-entropic în această noapte. Poate de aceea rezonez la cărţile lui. Cred că e marea lui încercare. Zidirea care a dat sens petrecerii lui prin viaţă. Lupta cu entropia. Cu ferfeniţarea. Culturală în primul rând, desigur.
Amintirile şi semnele lor se uită – o lege a entropiei. Starea de dezordine creşte în mod natural. Orice creaţie este un act de rezistenţă în faţa nefiinţei. Un reper în amorf. El credea în fiinţa constituită peste timp ca unitate culturală. Şi care creşte, se constituie prin moştenire de la o generaţie la alta. Nu poţi transmite cultura ca pe o simplă ladă de zestre cu obiecte înghesuite, evoluţia spiritului are o rată stupefiantă, colecţiile de informaţii seci sunt receptate ca anoste de la o generaţie la alta. Un motiv în plus să uităm. Să ne pierdem identitatea în haosul din care am ieşit. În paranteză fie spus, câţi dintre noi, puşi în faţa unui cataclism care ar dezintegra memoria culturală comună a umanităţii, ar putea reinventa ceva mai complicat decât roata? Faptul că nu pornim de la zero generaţie de generaţie se datorează „povestitorilor” – castă poate nerecunoscută a omenirii dar care face din umanitate o entitate peste timp.
Entropia acţionează la nivel cultural prin uitare. Fiinţarea se opune prin trăire vie a memoriei. Nu doar prin simpla relatare şi memorizare a trecutului, ci prin revalorizarea lui epică. Prin impregnarea faptului descris cu personalitatea noastră îi dăm acestuia forţa de supravieţuire culturală necesară. Suntem o specie de povestitori. Asumarea activă a acestei condiţii face diferenţa între istoria vie, perceptibilă şi „istoria învăţată”, din păcate atât de prezentă în învăţământul modern – timp pierdut pentru adolescenţi care îşi vor curăţa memoria de scurtă durată în primul club vizitat după examene.
George Potra a fost un povestitor care a ridicat mânuşa entropiei. S-a dedicat istoriei. Memoriei noastre comune. A făcut-o cu superbia unui spirit rebel, crescut la lumina interbelică de care aminteam, care l-a format şi convertit la gustul esenţei. Accentuez asupra laturii sale creative pentru că ştiu că valoarea metodei şi rigoarea ştiinţifică – atât cât poate fi istoria o ştiinţă – vor fi fost explorate de spirite mai abilitate decât mine. Dar „Istoricul Ţiganilor din România” este viu nu pentru că conţine informaţii exacte şi verificate ci pentru că este pitoresc, în sensul major al cuvântului. Pentru că redă culoarea şi ce-ul unei epoci, pentru că contextualizează uneori cu umor fapte şi întâmplări, pentru că bunicul şi-a strecurat zâmbetul şi talentul de povestitor între datele, faptele şi persoanele care populează lucrarea. Dintr-o relatare a făcut o poveste.
Cărţile lui George Potra răspund exemplar – deşi scrise înainte de invazia mass-media în România – unei cerinţe a societăţii moderne intoxicată de pseudo-epicul ştirilor de la ora 5:
„Unde e zmeul?!” Unde e provocarea care să ne potenţeze?